Din cuprinsul articolului
La sfârșit de an, se scrie de regulă despre bilanțuri, anul care a trecut a fost așa și pe dincolo, sau despre așteptări de la următorul, să ne aducă, să ne facă, să ne dreagă. Aș fi fost și eu tentat, dar nu mi-ar fi reușit. Din ceea ce s-a petrecut în 2025 nu am înțeles atât cât să-mi permit vreun bilanț. Așteptări raționale de la 2026 nu am, pentru că eu cred că va sta sub semnul imprevizibilului absolut, la fel de absurd ca și predecesorul lui.
Se poate spune ceva cert despre 2025? Nu la viețile fiecăruia dintre noi mă refer, ci la ceea ce a trăit Cetatea. Nu cred că ceva din ceea ce am trecut în anul acesta stă sub semnul noimei. În 2024 așa, prin vară, credeam că alegerile parlamentare și cele pentru jilțul de la Cotroceni vor avea un rezultat care va sta sub semnul stabilității. Cele petrecute au arătat ca și cum ne-ar fi schimbat cineva din telecomandă canalul unde urmăream o comedie romantică, cu unul pe care se difuza o ecranizare după Metamorfoza lui Franz Kafka.
În 2025, cei mai mulți dintre noi am intrat sub semnul uluielii totale și cel al fricii.
Tocmai descoperisem că numeroși dintre concetățenii de lângă noi puteau fi seduși electoral până la a fi fanatizați de afirmații strict din sfera delirului sistematizat. Ne-a salvat de la a ne băga chiar țara în delir Curtea Constituțională. După care, s-a instalat frica dată de coșmarul halucinatoriu care aproape trecuse din vis în palpabil.
În baza fricii ăsteia, avem un președinte pe care fie nu-l înțelegem, fie este de neînțeles din motive neimputabile celor care l-am înălțat din spaima de absurd. Ne-am trezit însă că de absurd am sperat să fim salvați de un personaj care pare lipsit de orice inserție în realitate. Apogeul l-a atins recent, atunci când a decis că ieșirea dintr-o situație artificial creată, menită să scape un general SRI de pușcărie și să repună Justiția pe centura Statului Paralel, este referendumul de breaslă.
Tot de frică, ne uităm și răbdam un premier cu minte puțină și suflet deloc, un fel contabil care nu știe decât să taie astăzi, ca să aibă mâine, nerealizând că nicio tăiere nu este altceva decât o amputație aducătoare de infirmitate, dacă nu chiar mai rău. Îl suportă partidele din coaliție, îl suportă populația și mai săracă, atât cât l-or mai suporta și unii, și alții, tot din frică. Alternativa arată ca monștrii născuți din somnul rațiunii.
Cum ziceam, ce bilanț? Nu am cum face așa ceva, ar însemna să înțeleg absurdul, să pricep ceea ce îmi este de neînțeles. Eu nu am răspuns la întrebarea „Cum am ajuns în halul ăsta?” Decât un răspuns foarte grav, pe care îl am, dar încă nu sunt pregătit să îl accept: „Ăștia suntem, de atât suntem în stare, atât ne duce capul!” Și dacă atât ne duce capul, ce pot spune eu despre viitor, despre anul ce vine?
O așteptare nu are cum să vină doar din visul frumos, din irațional, ci ca să fie una materializabilă, trebuie să plece de la o sămânță cauzală. Adică, efectul viitor dorit, situația la care se năzuiește, nu poate exista fără o cauză generatoare. Ce poți spera pe baza unei premise absurde? Să-și răspundă fiecare, să o facă aceia care înțeleg mai bine decât mine cea mai de neînțeles perioadă din viața mea.
La mulți ani!
Recomandările noastre
