Posibilul şoc produs de impactul unei asemenea afirmaţii se mai îndulceşte un pic dacă îi adăugăm o altă teză fundamentală a cărţii.

Rolul decisiv în subminarea comunismului l-au avut nu anticomuniştii rămaşi în viaţă după masacrul care a lovit partidele democratice o dată cu instaurarea dictaturii, nici Vestul, ci foştii comunişti sau fiii acestora, convertiţi la anticomunism. Încă din 1956, după Raportul secret al lui Hruşciov, susţin Christian Duplan şi Vincent Giret, comuniştii intelectuali, cei trecuţi la noua doctrină nu pentru că n-avuseseră loc în partidele burgheze, precum liderii de origine proletară, ci din convingere intimă, traversează un proces interior aparte.

Fii de mari şi mici burghezi, aceşti comunişti intelectuali, în genul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, descoperiseră în comunism ceea ce nu găsiseră în mediul familial: ajutorarea celor mulţi şi obidiţi, nemulţumirea faţă de slăbiciunile capitalismului, nevoia de aventură.

Pierderea speranţei

Treptat-treptat, inteligenţe lucide, aceşti comunişti încep să-şi dea seama, după instaurarea dictaturii, că societatea pentru care luptaseră nu era cea visată în operele lui Marx, Engels şi Lenin, opere studiate în biblioteci, în germană, engleză sau franceză. Că noul regim nu făcea, în ultimă instanţă, decît să perpetueze, chiar dacă într-o formă mai subtilă, împărţirea societăţii într-o mînă de privilegiaţi (nomenclaturiştii) şi restul populaţiei. Raportul secret al lui Hruşciov le dă speranţa că sistemul se va putea restructura din interior. . Sleită după „îngheţul” care a urmat lui 1956, această speranţă izbucneşte întro formidabilă înflorire, în 1968, o dată cu „primăvara pragheză”.

„Socialismul cu faţă umană”, propus de Aleksandr Dubcek, răspundea pe deplin credinţei că sistemul se va putea democratiza fără ca temeliile să-i fie clintite. Echipa lui Dubcek voia să evite alunecarea fatală spre capitalism, aşa cum se întîmplase în cazul revoluţiei maghiare din 1956. Aripa liberală a Partidului Comunist Ceh nu obosise în a-şi reafirma voinţa de a rămîne în hotarele socialismului, injectînd sistemului elementele definitorii ale democraţiei.

Experienţa pragheză a sucombat sub tancurile sovietice. Pentru comuniştii lucizi din întreaga Europă de Est a fost sfîrşitul iluziei. A marii, tragicei iluzii că sistemul poate fi revoluţionat din interior. Din acea clipă ei au început să devină anticomunişti. Şi fie prin acţiunea directă, fie prin educarea copiilor lor, au pornit o bătălie crîncenă, chiar dacă discretă, pentru răsturnarea comunismului.

Plenara din aprilie 1968

Studiile consacrate istoricului proces al prăbuşirii comunismului îşi concentrează atenţia pe realităţile din Polonia, Cehia, Ungaria. România e abordată doar în treacăt.

Această ocolire văduveşte respectivele analize de radiografierea unui spaţiu deosebit al capitolului numit sfîrşitul iluziilor: cel românesc. Pentru că la o simplă cercetare a anului 1968 bucureştean, vom constata că în România lucrurile au stat mai încîlcit decît în celelalte ţări. Aici s-a petrecut, în materie de iluzii, un proces aparte. În timp ce în alte ţări din Est, comuniştii intelectuali îşi îngropau definitiv speranţa privind capacitatea comunismului de a se reforma din interior, în România aveau loc o înfiripare şi o creştere rapidă a iluziilor.

Comuniştii intelectuali români aveau toate temeiurile să creadă că sistemul se poate umaniza. În 22 aprilie 1968, se deschide la Bucureşti Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ultimul punct al ordinii de zi, cel cu numărul 6, precizează sec: „În legătură cu reabilitarea unor activişti de partid”. Simplilor membri, chiar şi membrilor Comitetului Central, participanţi la Plenară, acest punct nu le va fi spus mare lucru în clipa cînd au luat cunoştinţă cu el. Desfăşurarea reuniunii le va produce o uluire de proporţii. La punctul 6, potrivit Comunicatului difuzat în 26 aprilie 1968, „Plenara a ascultat apoi Raportul Comisiei de Partid cu privire la reabilitarea unor activişti ai Partidului Comunist Român”. După ce sînt enumeraţi vorbitorii, textul oficial menţionează: „În încheierea dezbaterilor a luat cuvîntul tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român a adoptat o hotărîre în legătură cu reabilitarea unor activişti ai Partidului Comunist Român”.

Raportul, Cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu şi Hotărîrea dezvăluiau participanţilor gravele crime comise în perioada Dej împotriva unor activişti de partid, între care la loc de frunte se numără Lucreţiu Pătrăşcanu.

Documentele Plenarei zguduie întreaga societate românească. După 1956, în toate ţările din Est avuseseră loc astfel de denunţări ale crimelor comise în anii stalinismului. La noi processul fusese blocat. De fiecare dată cînd s-a ridicat problema, Gheorghiu-Dej s-a opus, argumentînd că în România condamnarea abuzurilor staliniste avusese loc în 1952, cînd fuseseră demascaţi Ana Pauker şi Teohari Georgescu.

Ori, acum Nicolae Ceauşescu venea şi dezvăluia nu numai că aceste denunţări nu se petrecuseră, dar mai mult ,că prin acţiunea lui Alexandru Drăghici, la ordinele lui Gheorghiu- Dej, activişti de partid importanţi fuseseră asasinaţi pur şi simplu.

Adăugată primelor semne ale liberalizării (condamnarea cultului personalităţii, deschiderea spre Occident, sprijinirea primăverii pragheze, introducerea unor elemente ale economiei de piaţă), Plenara din 1968 a dat multor comunişti români iluzia că sub conducerea lui Ceauşescu se va realiza la Bucureşti socialismul cu faţă umană preconizat de Dubcek.

De aici, uriaşul val de simpatie care-l înconjoară rapid pe secretarul general, adeziunea sinceră a unor intelectuali la politica tînărului conducător, unitatea naţională în jurul lui în clipa denunţării invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Luciditatea lui Ceauşescu

Oricît ar părea de ciudat însă, în timp ce mulţi comunişti intelectuali români se aflau la începutul iluziei, pentru Nicolae Ceauşescu, 1968 a reprezentat sfîrşitul iluziilor privind posibilitatea de a liberaliza comunismul.

Evenimentele petrecute în România după condamnarea intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, evenimente reprezentînd tot atîtea semne ale unor tendinţe anticomuniste, l-au convins că o continuare a liberalizării riscă să pună în pericol însuşi sistemul şi, prin asta, însăşi propria-i funcţie. Mulţi cercetători situează începutul „îngheţului” românesc în 1971, după ce Nicolae Ceauşescu s-a întors din China. O privire mai atentă asupra celor trei ani anteriori ne arată că „îngheţul” debutase la sfîrşitul lui 1968, cînd Ceauşescu se confruntase cu mişcările studenţeşti din decembrie. Conştient – şi în urma eşecului înregistrat de „primăvara pragheză” – dictatorul pune capăt unui proces – perestroika bucureşteană – al cărui final risca să ducă la sfărîmarea sistemului.

Ceauşescu se dovedea astfel mult mai lucid decît comuniştii români intelectuali. El şi-a dat seama, în 1968, că adevărata liberalizare nu poate avea loc decît dincolo de hotarele comunismului. Un lucru pe care el, un comunist tradiţional, stalinist în ultimă instanţă, nu şi-l imagina. Comuniştii intelectuali români continuau să se iluzioneze. Deşi, dacă ne gîndim bine, însăşi Plenara din 1968 ar fi trebuit să le micşoreze entuziasmul faţă de perestroika autohtonă. Căci reuniunea nu mergea pînă la capăt. Reabilitările sînt parţiale. Ele nu vizează şi pe liderii partidelor istorice, arestaţi şi condamnaţi între 1947-1952. Ele nu pun în discuţie însuşi Sistemul. Crimele sînt considerate abateri de la leninism.

Un plus de luciditate i-ar fi avertizat pe intelectualii comunişti că reabilitările lui Ceauşescu nu exprimau o voinţă democratică. Ele erau o banală reglare de conturi a noului conducător cu oamenii lui Dej. Acest lucru ar fi fost suficient pentru a-i pune în gardă asupra încăpăţînării lui Ceauşescu de a păstra România în hotarele comunismului.

Incapabili să sesizeze caracterul şchiop al reabilitărilor, seduşi de condamnarea invaziei sovietice, ei au continuat să se iluzioneze asupra intenţiilor liberaliste ale lui Nicolae Ceauşescu.

De aceea, spre deosebire de alte ţări din Est, România n-a cunoscut după 1968 o intrare în joc a comuniştilor intelectuali deveniţi anticomunişti prin spulberarea iluziilor, nu s-a înfiripat o mişcare internă pentru prăbuşirea comunismului. De aici revolta din 1989.

Şi de aici felul aparte în care s-au desfăşurat evenimentele după aceea. Pentru că, ajunşi la putere în decembrie 1989, membrii echipei lui Iliescu nu erau capitalişti convinşi. Ei se mai iluzionau că se mai putea reface în România lui 1989 experienţa comunismului cu faţă umană, experienţă asupra căreia Nicolae Ceauşescu îşi pierduse încă din 1968 orice iluzie.