Chaplin spunea că un parc, un poliţist şi o fată drăguţă îi sînt de ajuns ca să facă o comedie. Cam mult, maestre! Unora, le este suficient un prost. Într-adevăr, poţi face atît de multe cu un prost! Cu un prost poţi întoarce lumea cu fundul în sus într-o zi, poţi distruge într-un ceas tot ce s-a clădit în secole, poţi încurca într-o clipă cele mai sofisticate calcule.

Prostul poate fi exasperant sau distractiv, plictisitor sau extrem de interesant, ataşant sau nesuferit, dar, în toate cazurile, e imbatabil. În general, prostia este un vast teritoriu de explorat. În particular, este de evitat. Unii, însă, o caută cu lumînarea. Chaplin nu era atît de cinic încît să rîdă de proşti. Mizele comediilor sale erau altele. Dar există pe lumea asta oameni care îşi fac chiar un obicei din a căuta proşti ca să rîdă de ei. Aceasta este,în esenţă, povestea din spectacolul "Dineu cu proşti". Un cinic amoral din lumea bună a intelighenţiei pariziene invită la dineu un prost anume ca, împreună cu amicii săi, să rîdă de el. Este felul în care grupul se distrează în fiecare miercuri seara: găsesc un prost, îl aduc la masă şi rîd de el. Numai că, într-o miercuri seară, cinicul nostru înţepeneşte de spate, nu mai poate merge la cină şi rămîne singur în casă cu prostul care trecuse să-l ia spre cină. Sub impactul prostului, în două ceasuri, viaţa lui se pulverizează: soţia îl părăseşte, amanta îl părăseşte, fiscul pune ochii pe averea lui suspectă. După ce rîdem mai mult de o oră de prost şi de încurcăturile pe care le produce (şi rîdem bine, cu lacrimi în ochi!), vine momentul sensibil. Prostul îşi vădeşte inocenţa şi, imediat, bunătatea lui apare, firavă ca un ghiocel printr zăpezile murdare. Momentul e înduioşător şi, tocmai de aceea, devine moralizator. Prostul pune la respect cinismul "deşteptului". Dar, exact cînd inocenţa şi bunătatea sînt la un pas să ne facă pe noi toţi să ne simţim vinovaţi că am rîs de prost, chiar cînd prostia este efasată de candoare şi prostul îndreaptă, emoţionat, lucrurile pe care le stricase, taman cînd bunătatea aproape angelică a prostului e pe cale să recupereze toate nefăcutele făcute , prostia triumfă iar şi revine în galop! Prostul se împiedică de propria prostie chiar în clipa în care devenea erou. Prostia îl împiedică să fie bun pînă la capăt. "Dineu cu proşti" se joacă de trei ani cu imens succes la Teatrul Naţional din Bucureşti. Autorul piesei, Francis Veber, susţine că s-a inspirat din fapte reale – pare-se că dineul săptămînal cu proşti devenise un fel de joc de societate în Parisul anilor 80. Se căutau frenetic proşti, proşti cît se poate de proşti, şi cînd se dădea de cîte unul epocal se împrumuta de la un grup la altul, iar cel care îl găsise se bucura de un fel de glorie în interiorul grupului. Oriunde a fost jucată, piesa a avut mare succes şi nu e de mirare pentru că este pur şi simplu irezistibilă. La Bucureşti, în rolurile principale strălucesc Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, primul semnînd şi regia spectacolului. Am văzut acum o săptămînă spectacolul şi, mărturisesc cu mîna pe inimă, de mult nu mi s-a întîmplat să plec de la teatru dominat de un sentiment atît de tonic. Mai întîi, pentru că am regăsit un fel de teatru pe care îl credeam dispărut şi de care abia acum mi-am dat seama cît îmi era de dor. Un teatru clasic şi curat, un teatru al replicii şi al actorului, un teatru în care dinamica relaţiei dintre personaje şi, în cele din urmă, dinamica dramaturgiei nu au nevoie de găselniţe regizorale, un teatru în care povestea curge în ritmul ei fără efecte vizuale nemaipomenite, fără scenografii năpraznice şi fără costume formidabile. Apoi, pentru că revederea unor actori dintre cei cu adevărat mari este un fel de privilegiu pe care abia cu timpul îl percepi. Pe măsură ce timpul trece, actorii de mare clasă se împuţinează. Pe măsură ce timpul trece, pricepi cît de mult timp ia unui actor să ajungă la nivelul artistic pe care, de pildă, Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru l-au atins. Toate aceste dumiriri de spectator, la rîndu-le, iau timp. Şi cînd le-ai înţeles, aproape nu mai ai timp să-i vezi pe aceşti actori. Cum spuneam, încă vreo două zile după spectacol se simte în sufletul spectatorului siajul de bună-dispoziţie cu care a ieşit din sala Teatrului Naţional. Farmecul cu care piesa spune, rîzînd, adevăruri tari nu trece uşor. Cînd îţi dai seama că prostia odată pornită nu mai poate fi de nimic oprită, dar că prostiei îi este foarte uşor să oprească exerciţiul oricărei calităţi (inteligenţă, bunătate, generozitate, erudiţie etc.), după ce te enervezi puţin, e bine să rîzi.