Disposofobia, subtip sau simptom al tulburării obsesiv-compulsive, denumește persoanele care adună compulsiv lucruri pe care alții le consideră fără valoare, lucruri de mâna a doua.
Petrecând mult timp pentru a muta lucrurile dintr-o parte în alta a casei, colecționarul compulsiv nu poate renunță la nimic din ce agonisește.
Post-traumatizați după un comunism care instaurase sărăcia și abolise drepturi fundamentale, urmat mai apoi de un post-decembrism euforic, în spatele căruia se petrecea jaful național și preluarea resurselor de către nomenclatura fostului regim în haită cu „afaceriștii” noului val, românii au fost și sunt un teren generos pentru experimentarea celor mai rudimentare metode de subjugare a unui popor. Sărăcirea, precaritatea unui sistem educațional, ridiculizarea actului de cultură autentic și vulgarizarea spațiului public au ca efect un popor ușor de manipulat, masă de manevră electorală. Dovadă stă ascensiunea politicienilor corupți, transpartinici, care au preluat controlul a tot ce mișcă-n țara asta și se dezvoltă nestingheriți, aplaudați la scenă deschisă.
La multele etichete care au fost lipite de popor, de la disonant cognitiv până la autist, mai putem adăuga încă una. În fapt, un simptom. Disposofobia poporului ar consta în aceea că adună compulsiv lucruri de care chiar nu are nevoie și anume: politicieni corupți, funcționari corupți și deprofesionalizați, cetățeni desensibilizați, inactivi, birocrație. Nu se îndură să arunce lucrurile astea care îi prisosesc, îl încurcă, îl sufocă, deși o poate face. Fuga cetățeanului de vot, în condițiile în care se lăsă înconjurat, sufocat de un sistem care lucrează împotriva intereselor lui, este mai degrabă un mecanism de apărare, ca și cum nu își dorește/îi este teamă să se extragă din universul său disposofobic. Cetățeanul nu dorește să fie acuzat de nimic: el nu e complicele clasei politice. ”Oricum fac tot ce vor ei””, asta ți se spune dacă atragi atenția asupra acestei complicități tacite dintre popor și clasa politică coruptă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Persistența acestei stări de fapt, perpetuarea corupției, este măsura dezamăgirii în dragoste a poporului care se simte înșelat în mitul său suprem: Tătucul Salvator. Cum nu l-a salvat niciuna dintre figurile Tătucului etern: Ilici, Constantinescu sau Băsescu, și nici nu ar fi putut să o facă, poporul disposofobic strânge toate mizeriile în jurul lui, le plimbă dintr-o parte în alta (din stânga la dreapta politică, categorisire irelevantă și falsă) și continuă să creadă, să aștepte acel Tătuc care îi va purta de grijă indiferent dacă este sau nu prost școlit, deprofesionalizat, indiferent civic, lobotomizat. Faptul că premierul plagiator este cotat cu prima șansă este din cauză că PSD, și nu doar acesta, cultivă promisiunea/mitul Tătucului, aruncă fărâmituri de la masa unde se ghiftuiesc pantagruelic clienții de partid și Partidul-stat însuși.
Responsabilitatea civică este, în acest condiții, o tulburare de stres post-traumatic. Dacă responsabilitatea civică ar deveni o atitudine/comportament, o formă de manifestare necesară de reglare socială, atunci ea și-ar pierde caracterul ei de spaimă pentru că așa este resimțită, pentru că devenind atitudine/comportament ar însemna că ar fi posibil ca cetățeanul să scape de toate boarfele adunate de-a lungul a aproape 25 de ani. Să arunce tot ce îi prisosește: politicienii corupți. Un control social real ar aduce cu sine resetarea sistemului. Atâta timp cât cetățeanul se uită pe scena politică și caută personajul care i-ar putea satisface abisala sa dorință și dor după Tătucul Salvator, responsabilitatea civică va fi resimțită ca o greutate covârșitoare, inutilă și stresantă.
Privind astfel responsabilitatea civică, mitul Tătucului e pentru cetățean precum un cocon în care se poate retrage social să viseze. În mistica colectivă Tătucul vine pe cal alb, iar el, cetățeanul, nu va trebui să miște un deget. Tătucul va salva țara, Tătucul va trage în țeapă, Tătucul îi va pune pâinea și cuțitul pe masă. Reducționism simplu, născătoriu de iluzii în care cetățeanul se poate legănă domol, iar drept fundal sonor, în locul cântecului de leagăn, să i se cânte ”Vom da mâncare pe gratis la oameni! Vom da drumul la lapte și miere să curgă pe conducte! Vom da locuințe și slujbe/job-uri pentru toată lumea! Nu e nevoie să vă deplasați la vot, votăm noi în locul dumneavoastră! Și, în general, nu e nevoie să faceți nimic! Ne ocupăm noi. Stați liniștiți în casele voastre în fața televizoarelor! Vă dăm spectacol!”.
Pe fondul acestei patologii sociale, cetățeanul/organismul viu al societății nu mai sesizează că își fură singur căciula, refuzând să voteze, refuzând să arunce boarfele cu care s-a înconjurat, el nu mai poate schimba nimic pentru că nu face nimic, refuzând chiar și minimala formă de manifestare civică: votul. Teama de a-și asuma întreaga responsabilitate civică – de la politicienii pe care îi alege până la ce anume consumă din ceea ce toxic îi propune media, această teamă de a schimba registrul e mai puternică decât perspectiva unei reale schimbări care presupune efort, măcar votul. Disposofobia, teama de schimbare, mitul Tătucului Salvator, toate acestea îl țin pe cetățean în țarcul strâmt al propriilor iluzii.
În Drept, inacțiunea desemnează lipsa acțiunii și este considerată a fi la fel de aducătoare de prejudicii precum acțiunea. Sunt o serie de infracțiuni care se (de)construiesc pornind de la inacțiune. Raportându-ne la responsabilitatea civică, inacțiunea cetățeanului e cauza, în urma ultimelor cicluri electorale, a prejudiciului imens adus societății românești, în fapt prejudicierea propriilor interese. Prejudiciul acesta ia forma grotescă a simulacrului de clasă politică, a simulacrului de Parlament, a simulacrului de Guvern ponta (cu p de la plagiat) care, surprise, nu lucrează în folosul cetățeanului, ci pentru campania electorală a unui candidat. Catindat care ieri, spre exemplu, lucra pentru Lukoil lovind în Justiție, în munca procurorilor care deconstruiesc mecanismul de furt al Statului român. Ieri, premierul s-a dovedit a fi, vorba unui prieten, ”marionetă a Coloanei a cincea moscovite”. Ieri, premierul a prejudiciat Statul Român, asta dacă analizăm doar ziua de ieri. Palidă fantoșă a celor care muncesc pentru a menține această iluzie a Tătucului ce va să vie (figura Tătucului e dominatoare în ethosul acestui popor ținând loc de foame), catindatul guvernului în slujba Lukoil are toate resursele necesare să cultive în continuare această iluzie. Cetățeanul preferă să-și hrănească obsesia/iluzia Tătucului, alinându-și/oblojindu-și trauma responsabilității civice. Sau nu?
Recomandările noastre
