La 14 ianuarie, președintele SUA, Donald Trump, a anunțat mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim. O mișcare validată de către Congres într-un alt moment istoric, legat de negocierile acordurilor din format Oslo pentru Orientul Mijlociu, dar niciodată pus în aplicare de către președinții succesivi ai SUA care, prin decrete succesive, la 6 luni, au tot prorogat aplicarea actului. Iată că, anul acesta, Ambasada SUA se inaugurează în Ierusalim.

Nu că ar fi vorba cu adevărat despre o nouă ambasadă. Nicidecum. O construcție potrivit regulilor de securitate impuse de evenimentele de la Benghazi - când ambasadorul american Christopher Stevens a fost ucis la 11 septembrie 2012, după o revoltă locală a islamiștilor radicali, pusă atunci pe seama apariției în SUA a filmului unui egiptean creștin de religie coptă, Innocence of the Muslims, care ridiculiza religia islamică și pe Profetul Mohamed – ar fi durat între 3 și 10 ani, în funcție de gradul de complexitate și siguranță al clădirii. A fost vorba doar de schimbarea calității Consulatului General în cea de Ambasadă, deci plăcuța de la ușă, plus biroul ambasadorului. Și ceva lucrări complementare. Cam atât, „Ambasada” rămânând la Tel Aviv cu toate documentele și capacitatea de evacuare de urgență. Nu știm nici măcar câte zile va petrece ambasadorul american, de fapt, la Ierusalim.

Totuși mișcarea Președintelui Trump are un impact major. Recunoașterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel e un lucru ce ține mai degrabă de suveranitate, ar putea spune cineva. Orice stat e îndreptățit să își stabilească capitala într-o locație de pe teritoriul său, oriunde. A făcut-o și Kazahstanul mutând capitala de la Alma Ata la Astana, în 1997.

Au făcut-o și alte state din rațiuni diverse. E adevărat, dar în cazul de față, nu există pace între israelieni și palestinieni, ultima formă de pace semnată vreodată, și care a adus trei premii Nobel pentru Pace în 1994 lui Yasser Arafat, Shimon Perez și Yitzhak Rabin, marchează cele stabilite de 6 Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU prin care statutul Ierusalimului – pe care și-l doresc capitală cele două părți – să fie decis ulterior, prin negocieri de pace. Israelul vede Ierusalimul indivizibil și capitala statului, în timp ce palestinienii și statele arabe privesc Estul Ierusalimului, care găzduiește Moscheia Al Aqsa, drept propria capitală a viitorului stat palestinian.

Pentru că, într-adevăr, chestiunea Ierusalimului, dincolo de Rezoluții ale Consiliului de Securitate și ale Adunării Generale a ONU – ultima din 22 decembrie 2017, când România s-a abținut la vot, fiind vorba tocmai de recomandarea către SUA de a nu recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului – are o profundă semnificație religioasă. În Estul Ierusalimului este cel de-al treilea cel mai important/sfânt loc al Islamului, moscheea Al Aqsa, după Mecca și Medina. În plus, Ierusalimul are relevanță pentru poporul evreu; este chiar locul unde a trăit Dumnezeu, centrul creației și centrul universului, iar primul Templu a fost construit de Regele Solomon pe Muntele Templului – loc sacru și pentru religia creștină, deopotrivă și pentru cea Islamică. În Creștinism aici a avut loc Cina cea de Taină, a intrat Iisus în Templu și a alungat negustorii, a fost condamnat de Pilat din Pont și a ispășit, fiind crucificat pe Golgota. Deci semnificația Ierusalimului este mult mai profundă și antrenează cele trei religii monoteiste care au coexistat și coexistă în oraș.

De aici până la inflamarea spiritelor pentru un asemenea gest nu este decât un pas. Deși un gest simbolic, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim are greutatea unei declarații în privința îmbrățișării poziției unei părți în detrimentul altei părți în conflictul din Orientul Mijlociu. E adevărat că un set de negocieri și convorbiri diplomatice au nuanțat fundamental lucrurile, implicând terțe interese ale statelor, totuși poziția monarhiilor sunnite și a Turciei este similară celor ale șiismului iranian în privința Ierusalimului, ca și a statelor europene, chiar dacă sunt mai vocale sau mai puțin prezente în dezbaterea aceasta.

Prin opțiunea luată, Donald Trump forțează agresiv în perspectiva procesului de pace din Orientul Mijlociu. Mai întâi riscă să arunce în aer întreg Orientul Mijlociu, jucând la risc maxim pe o temă sensibilă, cu profunzimi religioase majore și semnificații imagologice cu impact asupra unei largi părți a populației lumii, credincioasă întruna din cele trei religii. Apoi marchează faptul că se aliniază de partea Israelului încercând să impună o formulă de pace favorabilă în primul rând unei singure părți.

Magnitudinea reacțiilor este greu de anticipat astăzi, dar relansarea disputelor și a radicalismului este de așteptat, prin acordarea unor motivații importante, care duc la recrutări în cadrul organizațiilor teroriste și la motive pentru colectări masive de fonduri destinate acțiunilor teroriste.

Mai mult, gestul este profund unilateral și afectează în mod substanțial relația transatlantică. Donald Trump privește cu detașare și superficialitate această relație, odată ce refuză consultarea și nu dă preeminență dialogului cu partenerii săi occidentali care au bătut calea Washingtonului. Că e vorba despre președintele francez Macron, despre doamna Merkel sau despre premierul britanic Theresa May, pozițiile au fost unanime în raport cu Ierusalimul și acest lucru se vede din votul la rezoluția Adunării generale a ONU: Franța, Germania și Marea Britanie au votat pentru Rezoluție, împotriva Statelor Unite.