Anul 2014 a adus pe harta Europei un nou punct nevralgic, Ucraina, și, odată cu el, cea mai gravă criză de securitate de după destrămarea URSS. Alegerea făcută săptămâna trecută de Kiev de a apuca pe drumul spre NATO va reactiva focarul separatist din estul țării și, mai grav, va înteți eforturile Moscovei de a-și destabiliza vecinul rebel.

Totul pentru limba rusă

Aspiraţiile proeuropene ale ucrainenilor, exprimate în Piaţa Independenţei din Kiev (Euro-Maidan) sub forma unei opoziţii civile impresionante la refuzul regimului Viktor Ianukovici de a semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (UE), au dus la prăbuşirea acestui regim şi la instalarea unuia pro-UE şi pro-NATO. În acelaşi timp, regiunile estice ale Ucrainei, simpatizante ale vectorului prorus al lui Viktor Ianukovici şi ale tutelei Moscovei, au declanşat proteste care au luat forma unor referendumuri pentru independenţă şi au dus la alipirea peninsulei Crimeea la Federaţia Rusă, dar şi la un conflict armat sângeros în regiunile Doneţk şi Lugansk.

Evenimentele din Ucraina s-au desfăşurat într-un ritm precipitat, alimentând reacţii uneori neaşteptate din partea jucătorilor regionali, dar şi a marilor puteri ale lumii, şi ducând la o escaladare alarmantă a tensiunilor în Europa. Protestele anti-Ianukovici, declanşate încă din noiembrie 2013, au continuat timp de mai multe luni în Ucraina, ducând în 21 februarie 2014 la promisiunea acestuia de a organiza alegeri anticipate, pentru ca, în ziua următoare, Viktor Ianukovici să părăsească Kievul, refugiindu-se iniţial în regiunile estice loiale, în Harkov, apoi în Rusia, în Rostov-pe-Don.

Scânteia care a aprins estul răzvrătit al Ucrainei a fost, se pare, o lege, scrie Agerpres. Pe 23 februarie, Rada Supremă (parlamentul) Ucrainei a abrogat legea “privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic”, lege ce conferea statut de “limbă regională” altor limbi decât cea ucraineană, în zonele în care membrii comunităţilor etnice reprezentau mai mult de 10% din populaţie. În baza aceleaşi legi, limba rusă era limbă regională în 13 din totalul celor 27 de regiuni ale Ucrainei.

În opinia mai multor analişti, decizia Radei Supreme a fost una extrem de neinspirată, pentru că a alimentat şi mai mult nemulţumirile în regiunile din estul Ucrainei, populate în special de rusofoni. Important de menţionat, abrogarea legii afecta şi minoritatea română din Ucraina, în special pe cea din regiunea Cernăuţi, în număr mai mare decât în alte regiuni ale Ucrainei, număr ce permitea un statut de “limbă regională” pentru românii de aici. Chiar dacă, ulterior, preşedintele interimar de atunci al Ucrainei, Oleg Turcinov, a încercat să repare eroarea, folosindu-şi dreptul de veto şi respingând abrogarea legii, tensiunile s-au amplificat şi mai mult, în special în Crimeea, unde numai 10,1% dintre locuitori se declarau ucrainofoni.

Crimeea ia drumul Rusiei

Pe acest fond de nemulţumire internă, alimentat însă şi de Rusia, Crimeea organizează, la 16 martie 2014, un referendum pentru autonomie. Potrivit autorităţilor locale, la acest plebiscit ar fi participat 1.274.096 de locuitori, ceea ce reprezintă circa 81,3% din populaţia cu drept de vot a regiunii autonome. Dintre aceştia, 96,77% s-au pronunţat pentru alipirea Crimeii la Federaţia Rusă.

Chiar a doua zi, 17 martie, preşedintele rus Vladimir Putin a semnat decretul de recunoaştere a Crimeii drept stat suveran şi independent, iar la 18 martie noii lideri ai peninsulei Crimeea au semnat cu Putin acordul prin care Crimeea şi oraşul Sevastopol intră în componenţa Federaţiei Ruse. La 21 martie, decizia este votată în proporţie de 96,77% de deputaţii ruşi, în pofida faptului că Rusia, alături de Marea Britanie şi SUA, era, prin semnarea Memorandumului de la Budapesta (la 5 decembrie 1994), garanta integrităţii teritoriale a Ucrainei, cu tot cu peninsula Crimeea în componenţă.

Rezultatele referendumului din Crimeea şi anexarea acesteia la Federaţia Rusă nu au fost recunoscute de Occident, care a iniţiat primele măsuri de răspuns la acţiunile Moscovei. Astfel, liderii marilor puteri au făcut, la unison, declaraţii extrem de critice, iar summitul G8, programat să se desfăşoare în iunie în Rusia, s-a ţinut la Bruxelles, devenind un summit G7, Rusia fiind exclusă din Grup (în timpul unui reuniuni de urgenţă a G7 organizate la Haga în marja unui summit privind securitatea nucleară).

Totodată, alipirea Crimeii la Federaţia Rusă a creat un precedent periculos, alte două regiuni din estul Ucrainei - Doneţk şi Lugansk - organizând, la începutul lui mai 2014, “consultări”, nu înainte de a se autoproclama, la 7 aprilie şi respectiv 24 aprilie, “republici populare” independente. Occidentul şi Kievul nu au recunoscut referendumurile din aceste regiuni estice, însă Rusia a declarat că respectă voinţa “poporului”.

Pe acest fond extrem de tensionat, cu Crimeea alipită la Rusia şi regiuni estice cu atitudini separatiste, Kievul decide organizarea de alegeri prezidenţiale. Iniţial, acestea trebuiau să aibă loc la 26 februarie 2015, însă au fost devansate pentru 25 mai 2014. Dintre cei 21 de candidaţi înscrişi în cursă, 7 au fost propuşi de partide, iar 15 s-au autonominalizat. Alegerile au fost câştigate de candidatul independent Petro Poroşenko, cu un scor de 54,7% din voturi, pe locul doi clasându-se, la mare distanţă, Iulia Timoşenko, care a obţinut 12,81% din voturi.

Zidul separatist din estul rusofon

Violenţele din estul Ucrainei, declanşate încă în aprilie înaintea referendumurilor din Doneţk şi Lugansk, s-au amplificat şi mai mult în lunile de vară. În încercarea de a-şi recăpata controlul asupra regiunilor separatiste, armata ucraineană a declanşat o “operaţiune antiteroristă”, dar s-a lovit de rezistenţa unor oameni bine înarmaţi. Mai multe oraşe din zonă, printre care Slaviansk şi portul Mariupol, au devenit scena unor confruntări violente între forţele armatei regulate ucrainene şi separatişti ucraineni, provocând sute de victime omeneşti în ambele tabere. Potrivit unui raport din iulie al Amnesty International, preluat de Agerpres, “grupurile separatiste armate, dar şi forţele pro-Kiev, au răpit, bătut şi torturat activişti, protestatari şi jurnalişti în estul Ucrainei”.

La sfârşitul verii 2014, Kievul a acuzat deschis Rusia că a trimis trupe şi arme în regiunile separatiste. La 28 august, noul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroşenko, declara că trupe regulate ale armatei ruse, echipate cu armament greu, au pătruns pe teritoriul Ucrainei şi luptă de partea separatiştilor. Acuzaţiile Kievului au fost întărite şi de cele venite din partea marilor puteri, inclusiv SUA. Purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Stat al SUA, Jen Psaki, a declarat că Washingtonul este “preocupat” de dezminţirile repetate ale guvernului rus, “deşi soldaţii săi se găsesc la 30 de mile (50 km) în interiorul Ucrainei”.

Aceste violenţe au provocat şi una dintre cele mai grave catastrofe aviatice ale omenirii, după ce o cursă civilă a companiei Malaysia Airlines a fost doborâtă, la 17 iulie, de tiruri de rachetă, deasupra zonei separatiste a Ucrainei. Catastrofa aviatică s-a soldat cu 298 de victime omeneşti, care au crescut şi mai mult tragicul bilanţ (încă provizoriu) privind numărul de victime din acest conflict armat: circa 3.000, potrivit declaraţiei din 8 septembrie a şefului departamentului ONU pentru drepturile omului, Ivan Simonovic.

Vremea sancțiunilor

În încercarea de a pune capăt violenţelor, soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti, dar şi cu un important exod al populaţiei din estul Ucrainei (peste 1 milion de oameni), la 5 septembrie, la Minsk, a fost încheiat, în cadrul unei reuniuni a “grupului de contact” ce reunea Rusia, Ucraina, OSCE şi reprezentanţi ai forţelor separatiste, un acord de încetare a focului. Cu toate acestea, în doar câteva zile de la semnarea lui au avut loc primele încălcări ale acestuia: s-au tras noi focuri de armă, s-au înregistrat noi victime omeneşti.

Încălcarea armistiţiul a determinat Occidentul să adopte, la 12 septembrie 2014, altă serie de sancţiuni la adresa Rusiei, după ce primele măsuri punitive au fost adoptate încă în luna martie, imediat după alipirea Crimeii, fiind înăsprite şi după catastrofa aviatică din 17 iulie. De menţionat că, la rândul său, Rusia a recurs la vechea armă, embargoul, interzicând importul unei serii întregi de produse alimentare din ţări care s-au raliat sancţiunilor împotriva sa.

De asemenea, pentru a trimite un nou semnal de încurajare Kievului, la 16 septembrie, Parlamentul European a ratificat, în acelaşi timp cu Rada Supremă de la Kiev, Acordul de asociere dintre Uniunea Europeană şi Ucraina. Ratificarea acestui acord a fost calificată drept un “eveniment istoric” de preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz. Cu toate acestea, la insistenţele Rusiei, aplicarea Acordului de liber schimb dintre UE şi Ucraina, parte a celui de Asociere, a fost amânată pentru sfârşitul anului 2015.

În acelaşi timp, Rusia, pentru a-şi manifesta deschis sprijinul faţă de separatiştii din estul Ucrainei, a organizat, începând de la jumătatea lunii august, trimiterea mai multor “convoaie umanitare” în Lugansk şi Doneţk. Convoaie cu “produse alimentare”, asigura Moscova, în timp ce mai multe ţări occidentale au atenţionat asupra posibilităţii ca aceste convoaie să conţină şi ajutor militar destinat rebelilor proruşi.

Analiștii avertizează că decizia recentă a Ucrainei de a renunța la statutul de neutralitate, făcând astfel primul pas spre NATO, chiar dacă aderarea rămâne un obiectiv îndepărtat, va prelungi criza ucraineană și în anul ce urmează. După Țările Baltice, Rusia nu va accepta sub nicio formă o nouă graniță direct cu un bloc militar retrezit la viață tocmai de acțiunile Rusiei din Ucraina.