L-am cunoscut pe pictorul Bogdan Mihai Radu la vernisajul celei mai recente expoziții, „Adio, flori!”, în care l-a avut ca invitat pe unul dintre elevii lui, Matei Stoian, de 13 ani. Ne-am promis o revedere, pentru un interviu despre arta lui, și am reușit la o săptămână distanță.

Ernest Hemingway spunea că trebuie să scrii clar și puternic despre ceea ce te doare: „Când simți durerea vieții prin toți porii nu poți decât să vrei să o arăți tuturor”. Cum altfel poți face acest lucru decât pictând, scriind sau compunând muzică? Nu ai cum să rămâi indiferent atunci când descoperi tablourile lui Bogdan Mihai Radu. E atâta efervescență în ele încât o simți alergând prin venele tale. Și Bogdan nu a avut deloc o viața ușoară, așa că a ales să picteze clar și puternic despre ceea ce doare. Durerea pictorului a fost o boală din cauza căreia a paralizat timp de doi ani.

Acolo unde a venit pe lume, bunul simț înseamnă enorm. Acolo a învățat că simplitatea este esențială. Dar pe el l-a atras metropola, freamătul acesteia, voia să simtă viața pulsând, aproape ca o floare prin care circulă seva și respiră în fiecare clipă.

FOTO: Rodica Popescu Bitănescu este cea care veghează asupra pictorului ca o mamă. Tușa lui Bogdan este clara atentă și-l diferențiază”

Pictorul Mihai Bogdan Radu a primit harul culorii și reușește să îl împartă cu generozitate tuturor. Nu toți pot pătrunde sensul unei culori la fel cum face el, dar lumina din tablourile lui ajunge la sufletul celui care le privește. Poate că așa trebuie înțeleasă viața, privind în sufletul tablourilor.

Pentru el, multe zile încep la galerie, unde a și locuit. De cele mai multe ori se trezea în plină repetiție de teatru, pentru că în subsolul galeriei actrița Rodica Popescu Bitănescu, prietenă apropiată, vine și repetă.

„Mă trezesc și văd doar actori minunați de la Național. Îmi beau beau cafeaua cu ei. Apoi intru să-mi verific mesajele. Îmi place să salut lumea pe Facebook cu o cafea de bună dimineața. Îmi scriu tot felul de admiratoare și deja începe nebunia”, spune Bogdan.

„Anemone aveți?”

Are elevi de care se ocupă, dar face lecții și cu adulți. „A venit o doamnă căreia îi era frică de culori. Se îmbrăca numai în negru și voia săși depășească această frică. Într-un final a ajuns roșcată și am convins-o să se îmbrace colorat și să-și mai picteze și hainele. Am copii pe care îi aduc părinții, pentru că au imaginație, iar pictura îi ajută să se dezvolte. Despre Matei Stoian pot să zic că este preferatul meu în momentul de față. Este inteligent, foarte curios, preocupat. Prinde bine culoarea.

Are tot felul de admiratoare care îi trimit flori la ușă, prăjituri, torturi, bomboane, supă congelată, sarmale. Inclusiv albume de artă.

Îl văd că simte, văd că-i place. E o prietenie între noi. Da, l-am chemat la cea mai recentă expoziție, ca să-i dau ocazia să expună cinci lucrări”, mărturisește pictorul.

Telefonul lui sună toată ziua. Uneori ai sentimentul că oamenii confundă Galeria cu o Florărie: „Anemone aveți, dar trandafiri?” , „Aveți iriși?”, l-a întrebat o doamnă, în timp ce îi luam interviu și m-a surprins să-l aud glumind: „Și da, și nu. Am câțiva, dar sunt proaspeți. Îi vreți așa?!” Doamna a fost de acord și până seara i-a primit. Și-a format mâna, e ca și cum vorbește de simplu pentru el. Postează pe Facebook ce pictează și mulți vor tabloul neterminat. A vândut până și palete și pensule. A făcut licitație și le-a dat cu autograf. Primește cadouri de la femei care îi urmăresc activitatea. Pe multe dintre ele nu le cunoaște, habar nu are cine sunt, dar când se trezește cu pensule cadou, culori, haine, tricouri nu are ce face și le acceptă. Nu le poate returna, căci poștașul le lasă la intrarea în galerie. Bogdan Mihai Radu spune că nu ai cum să nu vinzi ceea ce pictezi dacă te preocupă.

„E greu să intri în galerii ca pictor tânăr, e greu să intri în casele de licitații. E foarte greu. Așa că mi-am făcut galeria mea. M-am asociat de curând cu cel mai bun prieten, Liviu Mihai. Am pictat foarte multe flori și nu mai pot, nu mai vreau. Acum vreau o altă linie, să experimentez”, afirmă Bogdan Mihai Radu. Visul lui este să expună la Hotelul Ritz. Va reuși cu siguranță, credem noi.

A fugit din spital, ca să ajungă la bal

Cât a stat în spital a rugat pe cineva să-l ajute și să-i pună pensula în gură ca să poată picta. Astfel avea o motivație. „A fost greu, nu știam de ce nu-mi revin. Ba că am scleroză în plăci, ba poliomielită. Am fugit însă și din spital… M-a ajutat un bătrân care m-a îmbrăcat, m-a pus în scaunul cu rotile, apoi m-a băgat într- un taxi și am ajuns la un bal al Bucureștiului de altădată, unde a cântat și Tudor Chirilă, ca să fiu ajutat. Nu am apucat să-i mulțumesc până acum”, susține Bogdan.

„Pictore, nu mai ai tablouri?”

A avut și perioade grele, cu chiria, ca orice artist. Cu taxe. „Domnul Dan Mihăescu m-a ajutat mult. Îmi găsea un client. Mereu mă suna și mă întreba: «Ce faci, pictore? Ești bine?» Am dat apoi la facultate în Cluj, dar nu am făcut decât doi ani. Când am ajuns în București nu știam pe nimeni. Nu aveam decât primele tablouri și banii pentru primele luni de chirie. Am dat mail-uri tuturor hotelurilor. Am spus cine sunt și am întrebat dacă nu vor să facă o expoziție. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Doar cei de la World Trade Center au răspuns, după ce am insistat de vreo șapte, opt ori cu același text și aceeași poză. «Da, puteți veni să vedem tablourile», mi-au spus. Era un domn acolo căruia i-au plăcut tablourile și a fost de acord să facă un vernisaj. Se deschidea aripa nouă a hotelului și avea vreo 200 de oameni invitați. M-am dus la vernisajul ăla singur, nu știam pe nimeni. Nu a fost cu speech, dar am auzit un domn care a întrebat cu glas tare: «Unde e pictorul?» Ei bine, domnul ăsta m-a întrebat cât vreau pe toată expoziția. Le-am vândut pe toate, în seara aia. M-a sunat după două luni același tip și mi-a întrebat: «Pictore, nu mai ai tablouri?» «Păi, ați cumpărat 20, ce să vă mai dau?» «Care e problema ta? Îți trimit o mașină să te ia cu tot cu tablouri». M-am dus și le-a luat pe toate. M-a întrebat: «Unde vrei să expui în București?» Am spus Intercontinental și mi-a făcut vernisaj acolo”, spune Bogdan, în timp ce îl privesc cu admirație. Nu poți crede că în viață lucrurile merg chiar așa, ca-n filme. A vândut tot și acolo. Doamna Irina Cajal i-a deschis expoziția. N-a mai rămas cu nimic și s-a ales și cu 30 de șevalete cadou, că nu putea să expună pe pereții de la Intercontinental. S-a mutat în Dorobanți apoi. Avea bani. A fost o perioadă fericită. Apoi, a paralizat și a pierdut tot.

„Povestea contează. Ea vinde tabloul”

Actrița Rodica Popescu Bitănescu este îndrăgostită de pictura lui, de altfel aceasta îi deschide toate vernisajele. Îi este recunoscător pentru că-l sfătuiește ca o mamă. Nu are tablouri, le-a dat pe toate. A dat tablouri și în rate. Au venit studenți la el și pentru că aceștia nu-și permiteau le-a îngăduit să cumpere tablouri în rate. Știe ce înseamnă să nu ai bani. „Acum îmi permit și pânze, și culori. Vreau să mă axez pe partea de galerie, pentru că mă doare să văd atâția artiști care nu știu să se vândă. Le este foarte greu, pentru că ziua muncesc, au serviciu. Și mi se pare ciudat că au tablouri minunate, dar nu le vând. Niciun tablou nu are voie să plece din galerie fără o poveste. Povestea contează”, susține pictorul.

„Știe unde, când și cum să așeze culoare”

Un articol din presa franceză spunea că este al treilea pictor român după Grigorescu și Pătrașcu care expune, în Vitré, oraș înfrățit cu Tălmaciu său natal. A vizitat astfel Franța, apoi Spania și în Malaga l-a cunoscut pe Karel Placek, un model din Cehia, care a fost fascinat de arta lui. L-am întrebat ce l-a atras la tablourile lui Bogdan. Fără să fie mirat de abordarea mea (i-am cerut prietenia pe Facebook și l-am rugat să-mi spună ce i se pare special la arta lui Bogdan), Karel a fost sincer: „Bogdan este o persoană senzitivă. El reușește să privească împrejurul lui, pentru ca apoi să dăruiască, din bogăția sentimentelor pe care le adună, picturii lui. Îmi plac aromele impresioniste ale pânzelor lui și am senzația că pictează cu emoții. De aceea am acceptat provocarea de a fi pictat și de a fi apoi fotografiat ca și parte din tabloul lui. A fost ceva nou pentru mine. Știe unde, când, cum să așeze culoarea. Îmi place că se gândește mult înainte de a începe să picteze și când are totul perfect clar în minte se apucă de lucru. Poți să pui mâna să simți rama și textura, poți să adulmeci aroma pânzei amestecată cu cea a uleiului. Are o poveste, are nuanțe. Îmi place”, a încheiat modelul din Cehia.