Taxa de clawback este o afacere de 350 milioane de euro pe an, o taxă impusă producătorilor de medicamente. În aceste zile, asistăm la un război între Stat și aceștia. Miza este importantă și depășește valoarea nominală, fiind vorba despre faptul că în România se aplică un sistem diferit de cel din Belgia, Olanda, Marea Britanie. În sensul în care producătorii de medicamente sunt obligați să acopere în proporție de sută la sută diferența între bugetul aprobat pentru 2011 și cheltuielile cu medicamentele compensate pentru 2016.

Problema este spinoasă la nivelul întregului sistem de sănătate, nu numai în România. Prețurile medicamentelor au devenit uriașe, iar statele nu mai reușesc să facă față cererilor producărtorilor de medicamente. De aici a apărut nemulțumirea, cu atât mai mult cu cât există studii științifice, eu am citit două de anul acesta, unul american și altul britanic, care dovedesc că prețul medicamentelor este exagerat și nu are acoperire în cheltulile de dezvoltare și cercetare.

Cu alte cuvinte, industria pharma produce medicamente la un preț exagerat de mare, forțând statul, oricare ar fi el, să-și asume o parte consistentă a cheltuielilor, sub presiunea pacienților. O afacere uriașă!

Am început în ziarul de ieri să spunem povestea introducerii taxei de clawback în România. Așa cum a trăit-o Lucian Duță, președintele CNAS din aceea vreme.

Am aflat de la Lucian Duță că, în urma unei manevre politicianiste a fostului ministru al Sănătății Eugen Nicolaescu, s-a renunțat la orice instrument de control al consumului de medicamente compensate în 2008. Rezultatul: o datorie de 1 miliard de € într-un an de zile. Dar și dublarea cifrei de afaceri a producătorilor de medicamente.

Asta era situația în 2008. Din 2009, au început discuțiile pentru introducerea taxei de clawback. În miezul acestora s-a aflat Lucian Duță.

În ziarul de ieri, acesta a povestit cum prima analiză pe care a făcut-o la CNAS a fost legată de această datorie. Cu atât mai mult, cu cât pe agenda Misiunii FMI pentru România această gravă situație constituia unul din punctele fierbinți ale redresării economice. Pentru FMI, pe bună dreptate, CNAS reprezenta o sursă de impredictibilitate, iar datoria de 1 miliard de euro trebuia plătită urgent. Potrivit lui Lucian Duță, cea mai corectă soluție era introducerea taxei clawback.

Întrucât cunoștea forța industriei pharma, Lucian Duță a făcut o primă mișcare și a cerut o întrevedere cu președintele României, Traian Băsescu.

Reiau fragmentul, așa cum l-a povestit Lucian Duță:

„Peste câteva zile, mi-am luat inima-n dinți și am sunat la Palatul Cotroceni. Am vorbit cu secretara și am cerut o întrevedere cu președintele României, Traian Băsescu. Sincer să fiu nu mă așteptam să fiu primit, dar surprinzător, peste câteva ore am fost sunat și mi s-a comunicat că președintele mă așteaptă a doua zi, la ora 11.00.

A doua zi, la 10.55 eram în sediul președinției României. La 11:00 fix mi s-a comunicat că pot intra la Președinte. Am deschis ușa. Am simțit răceală din prima clipă. Drumul de la ușă până la birou mi s-a părut că durează câteva ore. Am ajuns în fața lui Traian Băsescu care nu spunea niciun cuvânt. Așa că l-am salutat scurt:

- Bună ziua!

Sunt invitat să iau loc și urmează o întrebare.

- Am înțeles că vreți să-mi comunicați ceva important. Vă ascult!

Am explicat cât am putut de bine și pe scurt situația de la CNAS și faptul că, practic, eram în faliment. Răspunsul a fost sec.

- Ai soluții?

Am explicat că există mai multe soluții, dar singura viabilă este cea a aplicării taxei clawback, care era cea mai îndrăzneață și mai valorosă. La fel de sec am fost întrebat:

- De ce nu o aplicați? 

- Domnule Președinte, vor exista reacții violente dinspre piața farmaceutică, vor fi reacții inclusiv din partea ambasadorilor, vorbim de un lobby extrem de puternic. În joc sunt totuși 350 milioane de euro pe an.

În acel moment, Traian Băsescu a izbucnit. Mi-a spus cu o voce tunătoare:

- Domnule președinte al CNAS, în acest caz vă invit să ieșiți afară! Dacă nu vă asumați măsurile care fac bine statului român, atunci puteți să plecați. M-am săturat de minciuni!

Dau să mă ridic și să plec. Îmi spune să stau jos. Tac și încerc să privesc, dar nu se poate. Fumează. Îmi spune doar atât:

- Dacă aveți curaj să luați această măsură, vă asigur că orice presiune pe canale diplomatice nu va avea niciun efect.

Am reușit să spun:

- Am înțeles, domnule Președinte! M-am ridicat și am plecat.”

Ce este clawback-ul?

Reprezintă o taxă impusă producătorilor de medicamente, un procent ce se aplică pe cifra de afaceri. Ea se calculează, după cum rezultă din cuprinsul Ordonanței 77/2011, ca fiind din diferența între:

CTt = consumul total trimestrial de medicamente și BAt = bugetul aprobat trimestrial și se aplică fiecărui producător în parte.

Valoarea taxei de clawback este de aproximativ 350 de milioane de euro pe an și a stârnit în permanență nemulțumirea producătorilor de medicamente. Aceștia sunt nevoiți să plătească aproape 33 la sută din valoarea vânzărilor medicamentelor compensate. Este o măsură bună? Unora li se pare că da, altora că nu, dar în mod cert a stabilizat fondul aferent bugetului de medicamente compensate. Mai mult, astfel se limitează creșterea necontrolată a prețurilor în zona medicamentelor compensate, se blochează prescrierea medicamentelor foarte scumpe în volum mare și se ține sub control o industrie care a dovedit că poate face o gaură la buget de un miliard de euro într-un an. Trebuie spus că taxa de clawback este aplicată în Ungaria, Austria, Polonia, Belgia, Olanda, Marea Britanie.

Producătorii de medicamente fac eforturi uriașe să convingă guvernul României să renunțe la această taxă, întrucât un experiment reușit poate avea efect de contaminare și pentru alte țări din regiune. Lobbyul industriei pharma include presiuni asupra guvernului, articole de presă prin care se plâng de riscul unor investiții, dar mai ales de provocarea unor crize majore în sănătate prin retragerea completă a unor medicamente „din motive comerciale”.

Cea mai dură am experimentat-o recent în cazul lipsei imunoglobulinei, când s-au înregistrat și decese. Un prim rezultat s-a văzut: guvernul a renunțat la taxa de clawback, cedând șantajului.

Sau așa cum spuneam, presiuni tip „Morți contra taxa de clawback”.

Florian Coldea FOTO: EVZ

Lucian Duță, către Mark Gittenstein: Domnule ambasador, cei pe care  i-ați invitat aici au furat de la statul român 1 miliard de euro!

M-am pus la lucru. Spre sfârșitul lui 2010 am convocat asociațiilor producătorilor de medicamente și le-am comunicat că intenționam să introducem taxa de calwback într-o formulă care va stabiliza sistemul de sănătate. Reacțiile lor au fost extrem de violente. Am fost atenționat că vor dispărea medicamentele pe piață, că vor suferii bolnavi, că se vor retrage companii din România și multe alte grozăvii.

SRI a fost de acord

Am început să am îndoieli că soluția pe care vrem s-o implementăm este corectă. Vehemența producătorilor de medicamente mă pusese pe gânduri.

Undeva la începutul anului 2011, mi-a venit ideea să consult și alte instituții ale statului român, pentru avea confirmarea dacă soluția poate fi aplicată. Într-o zi am ridicat receptorul de pe telefonul TO și am cerut să vorbesc cu prim-adjunctul directorului SRI, generalul Florian Coldea. Acesta mi-a răspunde politicos la solicitarea de a avea o întrevedere cu dânsul și m-a invitat a doua zi la sediul SRI.

Am fost primit la sediul SRI din Șoseaua Jandarmerie, am fost condus de o doamnă drăguță până la biroul lui Florian Coldea. Acesta m-a întâmpinat politicos, m-a invitat să mă așez și m-a întreabat care este problema. I-am explicat care sunt problemele prin care trecea CNAS, pericolul de faliment și soluția propusă pentru stabilizarea sistemului. Dar mai ales riscurile pe care le anticipam în urma discuțiilor cu filmele farmaceutice. L-am rugat să facă o analiză împreună cu Divizia Medicală a SRI, pentru o evaluare a oportunității introducerii taxei, dar și riscurile aferente. Am văzut o ușoară mirare, dar mi-a promis că va face o analiză risc-beneficiu prin prisma siguranței naționale. M-a ascultat și mi-a promis că se vor interesa cu toată atenția. Peste o săptămână a venit răspunsul SRI. Soluția era viabilă și benefică. Bingo!

​

Jeffrey Franks. FOTO EVZ

Jeffrey Franks: „Chiar vorbiți serios?”

În cursul anului 2011, lucrurile au devenit extrem de încordate, imediat ce am propus soluția introducerii taxei de clawback în discuțiile oficiale cu FMI.

De fiecare dată, Jeffrey Franks, șeful Misiunii FMI la București, aproba introducerea măsurii, dar nu se întâmpla nimic! Guvernul nu avea curaj, încă! La un moment dat, am primit informația că Jeffrey Franks era așteptat de reprezentanții companiilor producătoare de medicamente, de cum va ateriza în România, ca să fie rugat să nu aprobe taxa de clawback.

În primăvara anului 2011, când urma vizita FMI, am cerut expres să avem o întâlnire între patru ochi. Doar eu și Jeffrey Franks. Surpriză! Acesta a acceptat, iar a doua zi ne-am văzut la hotelul Hilton. Eu, Jeffrey Franks, un prieten al meu și șeful FMI România. Întâlnirea a durat aproximativ o oră și a fost probabil una din cele mai importante experiențe de viață. I-am spus lui Jeffrey Franks că știu că își dorește o soluție sustenabilă în legătură cu problemele majore de la CNAS și că nu înțeleg de ce nu este de acord cu implementarea taxei de clawback. Am reluat toate argumentele și am subliniat că practic, astfel, s-ar garanta stabilitatea sistemul de sănătate. Atunci a venit a doua surpriză! Jeffrey Franks mi-a pus o întrebare năucitoare:

- Domnule președinte, dumneavoastră chiar vorbiți serios? Am amuțit. Dumneavoastră chiar vă asumați riscul unui război cu piața pharma? - Nu înțeleg ce vreți să spuneți, am bâiguit eu, năucit. - Știți, eu am văzut mulți politicieni care una spun public, dar dacă e vorba să facă ceva în realitate, bat palma cu producătoriii de medicamente…

M-am uitat fix în ochii lui și i-am spus:

- Eu sunt hotărât să merg până la cap!

Răspunsul lui Jeffrey Franks a venit prompt:

- Domnul președinte, în cazul acesta promit că data viitoare când mă întorc la București ne vom da acordul pentru a introduce taxa de clawback în formula pe care o doriți.

Într-adevăr, peste trei luni, Jeffrey Franks s-a ținut de cuvânt. A adunat toate companiile producătoare de medicamente într-o întâlnire privată și le-a spus foarte clar: se va face cum dorește președintele CNAS.

Mic dejun cu trafic de influență

Cu toate acestea, undeva în vara lui 2011, am primit un telefon și am fost invitat la Ambasada SUA, la un mic dejun la care urma să participe și ambasadorul Mark Gitenstein, alături de reprezentanții marilor producători de medicamente. Dintr-un reflex de ultimul moment am răspuns că sunt de acord să vin, doar dacă va fi prezent și secretarul de stat Gheorghe Gherghina, cel care de foarte mulți ani conducea Ministerul de Finanțe și care cunoaștea foarte bine problema de la CNAS. A fost acceptată și prezența lui.

Miculul dejun a început la ora 9.00 dimineața la sediul ambasadei de pe Kiseleff, de fapt reședința ambasadorului american. Domnul ambasador Mark Gittenstein a fost foarte politicos, ne-a primit prietenos și ne-a invitat la masa pusă pentru micul-dejun.

Ambasadorul SUA a intrat relativ repede în subiect și ne-a informat că scopul întâlnirii este acela de a găsi o cale de comunicare în ceea ce privește taxa de clawback. Recunosc, în acel moment am făcut poate una din cele mai mari greșeli pe care le poate face un om politic. I-am spus: „Domnule ambasador, înțeleg îngrijorarea dumneavoastră. Dar cei pe care i-ați invitat astăzi aici au furat de la statul român, într-un singur an, 2009, aproape 1 miliard de euro. Iar eu vreau să se returneze acești bani statului român.”

S-a așternut o liniște de mormânt. Dar eu nu m-am oprit aici. Am făcut apel la colegul meu de la Finanțe. „Dacă nu mă credeți, întrebați-l și pe domnul Gherghina, aici de față”.

Spre surpriza mea, cel care răspundea de finanțele României, ditamai secretarul de stat, Gheorghe Gherghina, a lăsat capul în jos și nu a scos niciun cuvânt! Deștept om!

Năucit de reacția mea, extrem de tăioasă și total nediplomatică, ambasadorul Gittenstein a mai spus doar atât: „Domnule președinte al CNAS, vreau să înțelegeți că scopul acestei întâlniri a fost strict acela de a încerca să găsim o soluție. Nu vreau să înțelegeți altceva.”

Game over! Micul dejun era terminat! Din acel moment, cred că s-a terminat și cariera mea în administrație. Atunci poate nu înțelegeam, dar acum văd altfel lucrurile.

Mark Gittenstein. FOTO: EVZ

Au început să dispară mii de medicamente

Am plecat spre sediul CNAS, supărat că încă se mai făceau presiuni să renunțăm la taxa de clawback. Peste o lună de zile a fost adoptată ordonanța de urgență așa cum miam dorit! Producătorii de medicamente trebuiau să plătească 350 milioane de euro anual! Bani care se duceau direct la fondul prin care finanțam medicamentele compensate. Sistemul sanitar românesc devenea unul din cele mai stabile din Europa. Pacienții aveau medicamente câte voiau! Cel puțin eu așa am crezut. Reacțiile pieței pharma nu au întârziat să apară, au fost lente, dar consistente și au dus la dispariția unor medicamente. În număr de mii. Rece și fără remușcări. Statul român nu a reacționat, deși avea mijloace s-o facă! Lobby-ul producătorilor de medicamente era foarte puternic, iar sumele aruncate pe piață în mass-media și în zona politică erau consistente. Pacienții au început să sufere, să le simtă efectele. Până în ziua de azi! 

Lucian Duță