Sărbătoarea de 1 Mai nu este aceeași pentru toți românii. În această zi, s-au împlinit patru ani de la explozia din Provincia Zabul care a mutilat, pe viață, patru militari români. Pe 30 aprilie 2015, alți patru militari au fost la un pas de tragedie pe același front din Afganistan.Vestea a venit ca un șoc pentru Marius Apostol, unul dintre veteranii care a supraviețuit, în urmă cu patru ani. Rememorând, alături de el, acele clipe și ceea ce a urmat mi-a cam pierit cheful de grătare sau de petrecere, dar am învățat o memorabilă lecție de supraviețuire.

„Râde iară primăvara/ Peste câmpuri, peste plai/ Veselia umple ţara,/ C-a venit Întâi de Mai!”… Încă îmi mai răsună in minte acest cântec, deși au trecut mai bine de 25 de ani. Da, a venit 1 Mai, o zi în care tot românul se gândește s-o serbeze cu distracție, cu iarba verbe, cu gratare încinse cu muzica si voie buna, cu amintiri din vremea comunismului. N-am să mă duc așa departe, n-am să povestesc acea vreme când oamenii muncii erau obligați să defileze, n-am să fac asta pentru că aș plictisi tineretul care-i pus pe dezmăț. Ieri -dimineață, îmi făceam planul pentru ziua de azi: unde o să plec în delegație, ce subiecte o să caut, ce să scriu…. Îmi schițasem câteva idei în minte, în drum spre muncă. Da, noi, și cei din breasla noastra, am serbat întotdeauna 1 Mai prin muncă, o muncă îmbinată cu distracția, o zi plină de aventuri pe teren. Am ajuns la redacțe si toate planurile mi-au fost date peste cap din cauza unei știri care suna cam așa: Încă PATRU militari români RĂNIȚI în Afganistan, după explozia unei maşini-capcană, o știre tristă, o știre care mi-a răcit sângele în vene, o știre care m-a cutremurat și mi-a adus aminte de ce s-a întâmplat acum patru ani de 1Mai. Altă nenorocire care a făcut cel puțin patru familii să plângă în hohote, să nu mai conteze nimic pentru ei, să se roage cu disperare ca Dumnezeu să fie lângă ei, să le mai dea o șansă…. Doamne, ce veste! …. Îmi aduc aminte ce momente cumplite a trăit soția și copilul plutonierului adjutanct Marius Apostol.

Camarazi la ananghie

Presa și agențiile de știri, la acea vreme vuiau, Ministerul Apărării Naționale (MApN) anunța: „Duminică, 1 mai, în jurul orei 05.30, un autovehicul blindat, tip MRAP, aflat în misiune cu militari din Batalionul 26 Infanterie „Neagoe Basarab”, pe autostrada A1 în Provincia Zabul, Afganistan, a fost atacat cu un dispozitiv exploziv improvizat. Deşi cantitatea de explozibil utilizată în atac a fost foarte mare, fapt care a dus la răsturnarea vehiculul tip MRAP, gradul ridicat de protecţie asigurat de blindajul maşinilor de luptă folosite de forţele NATO în Afganistan a dus la salvarea vieţilor militarilor români”.În urma deflagraţiei, care a provocat răsturnarea vehiculului MRAP, locotenentul George Olteanu, plutonierul major Marius Apostol, caporalul Daniel Riza și caporalul Nicolae Barbu au fost răniți.

Așa că, acea știre cu amintirile de acum patru ani m-au făcut să îmi schimb gândurile pe care le aveam și să vă scriu despre acel  1 Mai 2011. De ce? Pentru că avem o încredere „tăcută” în ei şi asta ţine loc de „mulţumesc”, pentru că nu îi întrebăm, la întoarcere, ce au păţit, pentru că nu stăm să îi ascultăm, deşi au atât de multe lucruri extraordinare de spus pe care ei le consideră mult prea normale, pentu că ei merita mai mult mediatizați decât gratare încinse, mititei sau petrecăreții de la iarba verde.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, am să le spun acestor militari un termen generic, colectiv: „SUFLET DE EROU”. Deşi sunt bine pregătiţi şi foarte raţionali, îşi fac loc şi de emoţii când ţin puşca în mână printre amărâţii copii afgani şi nu uită că o pereche de şosete,o sticlă de apă sau o ciocolată înseamnă enorm pentru ei.

Aruncați în aer de 200 de kilograme de explozibil

Plutonierul adj. Marius Apostol, cetăţean de onoare al oraşului Bragadiru şi membru al Batalionului 500 Sprijin din Bucureşti, a fost în şase misiuni internaţionale, în perioada 1996-2011: Bosnia-Herţegovina, Irak şi Afganistan. Cu uniforma perfect aranjată, purtând pe ea toate însemnele care alcătuiesc CV-ul unui militar, de la misiuni, la decoraţii şi cursuri, vorbeşte despre aceste experienţe internaţionale. Îşi alege încet cuvintele, pentru a nu spune ceva greşit, pentru a vorbi frumos, aranjat – la fel ca ţinuta militarului. Aceasta, în ciuda disconfortului fizic pe care i-l provoacă urmele războiului.

„Eram într-o patrulă, pe autostrada A1, la aproximativ un metru de un culvert (tub sub autostradă, n.red.). Am sărit în aer cu un vehicul MRAP (maşină blindată, de circa 20 de tone, n.red.). A fost o încărcătură de aproximativ 200 de kilograme de explozibil. Practic, au fost câteva fracţiuni de secundă. Am fost aruncaţi la 180 de grade, eu am intrat în comă. Am fost extraşi de acolo după aproximativ 20-30 de minute”, descrie Apostol incidentul cu informaţii pe care le ştie numai de la colegii lui din patrulă.

Coloana ruptă în două locuri

După ce a ieşit din comă, o săptămână mai târziu, camarazii i-au reconstruit scena, pentru a putea înţelege ce i s-a întâmplat.

„Prima întrebare când m-am trezit a fost: locotenente, unde ne aflăm?'”, ne spune militarul. Locotenentul era într-un pat alăturat, iar ei se aflau în Landstuhl, Germania. Coloana vertebrală a lui Apostol era ruptă în două locuri şi avea traumatisme grave şi la picioare.  „Te vezi înconjurat de oameni noi şi, practic, când arunci o privire asupra corpului tău şi vezi o grămadă de tuburi este ca o trecere. Dintr-un om sănătos, te vezi ... nici nu ştiu ce cuvânt să folosesc. Trebuie să ai o putere foarte mare să treci peste. Şi pentru militari, pentru că şi noi suntem oameni", ne explică plutonierul.

„Ca să te ridici din nou, trebuie să lupţi. Bineînţeles, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să spui <>. Eu am politraumatism, dar important este că trăim toţi din echipaj şi că ne-am întors  toţi acasă”, a adăugat veteranul.

„În teatrul de operații, colegul ți-e și tată, ți-e și frate”

Iar acesta este lucrul pe care îl spun toţi cei care au scăpat, indiferent cum, dintr-o asemenea experienţă.

„Orice teatru de operaţii schimbă un pic, schimbă psihicul militarului, puterea lui. E foarte greu după aceea să spui: a fost uşor sau greu pentru mine. Acolo, toţi colegii trăim ca un frate sau ca o soră”, mai povesteşte militarul, care se mândreşte că, dacă i-ar aduna pe toţi „fraţii" şi „surorile” din cele şase misiuni, ar ajunge la 3-400 de suflete. „Acolo, în teatrul de operaţii, el (colegul, n.red.) ţi-e şi mamă, el ţi-e şi tată, el ţi-e şi soră. Ajungi în aşa fel încât, dimineaţa când  te trezeşti şi discuţi cu el, să-l simţi din priviri şi să ştii dacă are o problemă, îl nelinişteşte ceva”, explică Apostol, cu sclipirea în ochi a unui om care ştie că a descoperit ceva pe lumea aceasta pe care nu toţi avem şansa de a-l descoperi: comunitatea.

De altfel, din numeroasele ore de discuţii cu toţi aceşti militari, indiferent de misiune, de armă, de personalitate sau de vârstă, un lucru îl spun cu toţii: experienţa din zonele de conflict îţi dă cel mai profund simţ al comunităţii pe care poţi să îl trăieşti în societatea modernă.

„Un simplu mulțumesc, înseamnă foarte mult”

Comunitatea e la fel de importantă, însă, şi la întoarcere, mai ales în cazul răniţilor sau familiilor celor ucişi. Monumente pentru eroii căzuţi, sprjin din partea autorităţilor pentru cei răniţi, distincţii onorifice – acestea sunt toate extrem de importante pentru cei care poartă uniforma militară.  O mână întinsă şi un simplu „mulţumesc” contează foarte mult pentru un militar, susține Apostol: „Nu m-am aşteptat ca, în comunitatea în care eu trăiesc, să vină lumea să mă pupe, să îmi spună <<îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut>>. Sunt nişte lucruri foarte importante, mai ales când vii din teatrul de operaţii şi eşti rănit, cum a fost cazul meu".

Aşa se face şi recuperarea: în grup. „În primul rând, trebuie să ai familia după tine. Pe urmă, sunt colegii, prietenii, care îţi vin alături, comunitatea în care trăieşti. Este cumplit să îţi vezi copiii la spital – eu am doi băieţi – să plângă. Am stat şapte luni la pat, imobilizat. Am încercat pe cât posibil să le arăt copiilor mei că voi deveni din nou acelaşi tată pentru ei”.

A avut alături familia și camarazii de acasă

De ajutat, l-a ajutat şi batalionul. „Despre domnul Apostol aş putea să spun că este ca şi ruda mea", spune colonelul Petrişor Jalbă, fostul său comandant. „L-am cunoscut de când a venit în batalion – era comandantul plutonului transport. A avut cinci misiuni la activ până la venirea în unitate, a şasea misiune i-am aprobat-o eu. Cea în care a fost şi rănit”, spune colonelul Jalbă.

El a fost şi cel căruia i-a revenit sarcina de a-i informa personal familia. Soţia lui Marius Apostol a fost singura căreia i s-a prezentat la uşă, pentru a-i spune despre rănile militarului. „Nu este un lucru uşor. O singură dată am avut această sarcină şi nu aş mai vrea să o am vreodată”, a adăugat colonelul Jalbă.

Până să devii acelaşi, însă, vin momentele în care cele mai mici gesturi pe care le fac alţii pentru tine sunt cele care te ating cel mai mult.  „Am rămas fără cuvinte când copiii mei îmi aduceau ceai la pat – lucruri pe care le făceam eu înainte pentru ei. Întotdeauna am zis: <>”.

„Poate că așa a  vrut Dumnezeu. Poate are un plan cu mine…”

Tratat în Germania, de medici americani, rămas cu handicap permanent, plutonierul adjutant Marius Apostol a reuşit să depășească toate aceste traume. A reușit să înfiinteze Asociatia Militarilor Veterani şi Veteranilor cu Dizabilităţi (AMVVD) „Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir” și a demarat un proiect ambițios. Încearcă să pună bazele unui centru de recuperare pentru toţi militarii răniţi în teatrele de operaţii, să strânga fonduri şi să deschida acel centru ultraperformant de recuperare şi refacere, la noi în țară. Să poată fi trataţi la acelaşi nivel ca în Germania sau America, dar pe termen lung. „Un preot mi-a zis, odată, că Dumnezeu are un plan cu fiecare și poate că acesta este planului Lui cu mine. Poate și pentru acest lucru am supraviețuit, să duc la capăt acest proiect”, a spus veteranul.

Ajutor pentru eroi

Aşa că acești oameni au mare nevoie de recunoștința noastră, de ajutorul nostru, al tuturor, al oamenilor de afaceri, al șefilor din structurile statului, al oamenilor simpli. A rămas acasă cu urmele războiului pe corp si cu dorința de a lupta mai departe pentru cei care ne-au făcut să fim mândri că suntem români, pentru că au cinstit tricolorul, pentru că au făcut pentru imaginea României în lume mai mult decât ambasadorii.

Le puteţi da o mână de ajutor, vineri seară, pe 8 mai, atunci când, de la ora 18:00, la Casa de Cultură a Studenţilor, din Capitală, are loc spectacolul umanitar  „Suflet de Erou 2" sau făcând donații în contul RO10UGBI0000422009038RON deschis la Garanti Bank.