Pe 26 martie, se împlinesc 40 de ani de la moartea Patriarhului Justinian Marina, una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii Ortodoxe sub comunişti.

Un interviu în exclusivitate pentru Evenimentul zilei cu Dan Ciachir.

Adrian Pătruşcă: Domnule Ciachir, aş vrea să vă întreb, la începutul dialogului nostru, cum se face că nu aţi căzut şi dumneavoastră victima clişeelor de genul „Patriarhul roşu” ori „Sovrompatriarh” atât de răspândite în ziua de azi?

Dan Ciachir: Am avut norocul, încă de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, să-mi arate prietenie Părintele Anania – aşa îl numeau apropiaţii chiar şi după ce a devenit mitropolit –, cu care am purtat sute de ore de discuţii. El mi-a vorbit mult despre Justinian, neascunzându-mi faptul că, la rândul său, adoptase clişeele pomenite, iar atunci când stareţa Mânăstirii Bistriţa de lângă Râmnicu Vâlcea a venit să-i spună că noul întâistătător – care se oprise acolo pentru un ceas – doreşte să-l cunoască pe tânărul diacon despre care îi vorbiseră maicile, a avut aproape o scenă de furie. Şi totuşi, convins de stareţă, s-a arătat la faţă şi chiar s-a urcat alături de Justinian în Cadillacul tip 1946 moştenit de la Patriarhul Nicodim, care se pristăvise cu câteva luni în urmă; suntem în anul 1948. Ajuns la Bucureşti şi numit intendent al Palatului Patriarhal, tânărul Bartolomeu n-a ezitat – aşa cum a spus-o şi public – să-l spioneze pe chiriarh prin gaura cheii, constatând cu surprindere că acesta îşi face cu regularitate rugăciunile; surprinzătoare i s-a părut şi cumpătarea la masă, unde nu bea niciodată mai mult de un pahar de vin îndoit cu apă de Covasna... Şi tot în acel an le-a mărturisit intendentului şi câtorva clerici tineri: „Voi credeţi că o să înceapă războiul, o să ne elibereze americanii, regele o să revină pe tron... Bine-ar fi să fie aşa! Însă eu cred că va trebui să ne obişnuim cu regimul ăsta câteva decenii...”.

– A fost o intuiţie sau mai mult de-atât?

– Dacă ne luăm după un episod consemnat de profesorul Ioan Hudiţă în jurnal, în septembrie 1944, vedem că e mai mult decât intuiţie. Era la o lună după ce preotul Ioan Marina îl ascunsese în locuinţa sa din Râmnicu Vâlcea (şi nu din... satul Băbeni) pe Gheorghiu-Dej, evadat din lagărul de la Târgu-Jiu, timp de zece zile. Întrucât preotul Ioan Marina era şeful organizaţiei ţărăniste din judeţul Vâlcea, el a venit la secretarul general al partidului, Ioan Hudiţă, viitor ministru în Guvernul Sănătescu, şi i-a povestit cu loialitate cum decursese ascunderea lui Dej. Ajuns la Bucureşti, îi făcuse acestuia o vizită, de faţă fiind şi Ion Gheorghe Maurer, care avusese obrăznicia să-i propună şefia organizaţiei comuniste din Vâlcea. Reacţia preotului este una de indignare şi atunci, ca să dreagă lucrurile, unul din cei doi lideri comunişti îl asigură că ruşii n-au încredere în „partidele istorice” pe care le vor curăţa... Asta se întâmpla, repet, în septembrie 1944. Atunci a aflat preotul Ioan Marina că jocurile erau deja făcute şi că rien ne va plus!

– Era inevitabil să ajungem la raporturile dintre Gheorghiu-Dej şi viitorul patriarh. Ce ştiaţi în acest sens în anii ’80?

– Anania povestea că ori de câte ori venea vorba despre evadarea lui Dej, Patriarhul Justinian repeta: „Maşina aceea, dacă nu se strica maşina...”. Reieşea că maşina în care se afla evadatul Gheorghiu-Dej s-a defectat în apropierea locuinţei sale. Anania nu ştia mai mult.

– Care a fost în realitate situaţia?

– Cu mult diferită. Cred că a lămurit-o omul cel mai apropiat de Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, în volumul său de amintiri intitulat Eu şi Gheorghiu-Dej, tipărit într-un tiraj confidenţial şi răsfoit înaintea mea de doctorul Mircea Gelu Buta pentru ediţia a doua a volumului său Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu. Aşadar, iată ce susţine Gheorghe Apostol şi îi dau crezare: în vederea aducerii lui Dej la Bucureşti după evadarea sa din lagăr în noaptea de 13/14 august 1944, Ion Gheorghe Maurer a primit o sumă mare de bani ca să cumpere o maşină cu care Dej să ajungă la Bucureşti. Însă Maurer a mâncat o mare parte din bani şi atunci a închiriat o maşină al cărei şofer era simpatizant comunist. Mai întâi, Maurer a întârziat câteva ore la întâlnirea cu evadatul de lângă Coloana Infinitului. După ce s-au urcat în maşină, la Târgu-Jiu, Dej, celălalt evadat şi Maurer, maşina s-a stricat după câţiva kilometri de mers. Dintr-o comună de acolo, trecând peste dealuri, însoţiţi de câteva călăuze, Dej şi ceilalţi au ajuns într-un târziu la Râmnicu Vâlcea. Dacă Maurer cumpăra o maşină ca lumea, Gheorghiu-Dej şi parohul Bisericii Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea nu s-ar fi întâlnit niciodată. Tot aşa cum, dacă preotul Ioan Marina nu ar fi fost văduv prin deces, nu se putea călugări şi nu putea intra ulterior în ierarhia bisericească. Însă revin la evadare: am citit şi versiunea oferită de răposatul Maurer doamnei Lavinia Betea într-un volum de dialoguri şi mi s-a părut cusută cu aţă albă. Îl cred pe Gheorghe Apostol. Dej a petrecut zece zile la Vâlcea, în locuinţa părintelui Ioan Marina, şi a ratat lovitura de palat din după-amiaza zilei de 23 august 1944, unde comuniştii n-au fost reprezentaţi de el, ci de Lucreţiu Pătrăşcanu şi de Emil Bodnăraş.

– Am citit într-o lucrare a istoricului George Enache că, înaintea comuniştilor, Ion Mihalache l-ar fi dorit episcop pe preotul Ioan Marina...

– George Enache este, într-adevăr – ca şi Adrian Petcu –, unul dintre istoricii care au desfiinţat multe clişee privitoare la Justinian, clişee pe care le-aş încadra în două categorii: cele privind biografia sa de preot, respectiv cele care-l vizează pe patriarh.

Patriarhul Justinian şi Ion Ionescu-Puţuri, la Mânăstirea Dragoslavele din Argeş

– Atunci, enumeraţi-le pe cele dintâi.

– Ioan Marina a fost, într-adevăr, preot şi învăţător în două sate vâlcene, succesiv, tot aşa cum – de exemplu – G. Călinescu, înainte de-a ajunge membru al Academiei Române, a fost profesor secundar... Însă în 1932, la vârsta de 31 de ani, devine director al Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea şi preot slujitor la catedrala episcopală din acelaşi oraş, apoi paroh al unei biserici centrale, pomenite mai sus. Şi ajunşi aici, mi-aş îngădui o paranteză. Am rătăcit una dintre scrisorile primite de la profesorul Paul Miron de la Freiburg, un mare savant filolog şi credincios îmbisericit, care în 1959 s-a dus la Athos, unde se prăznuia un mileniu de existenţă al Grădinii Maicii Domnului. A venit acolo, în fruntea unei delegaţii bisericeşti naţionale, Patriarhul Justinian, care nu le-a ascuns câtorva exilaţi români cu care a stat de vorbă greutăţile întâmpinate în ţară de cler. Era, de altfel, prima oară când, după 11 ani de patriarhat, Justinian călătorea într-o ţară necomunistă. La un moment dat, Patriarhul i-a arătat lui Paul Miron butonii de aur sau de argint de la încheietura mânecii, spunându-i: „Uite, domnule profesor, butonii ăştia i-am primit de la Nae Ionescu, care a fost de vreo două ori în vizită la mine, la Vâlcea...”. Nae Ionescu nu bea niciodată alcool – o şi spune într-o lecţie (stenografiată) de curs – şi mânca frugal, aşa încât nu pentru vreun presupus chiolhan a fost oaspetele parohului vâlcean, care era şi el un om de condei, exersat în publicistica pravoslavnică... Dar m-am îndepărtat de subiect. Aşadar, într-adevăr, Ion Mihalache l-a dorit pe preotul Ioan Marina episcop de Argeş, dar s-a lovit de opoziţia lui Mihai Antonescu, pe care clericul îl înfruntase în calitate de reprezentant al preoţilor din ţară. Mihai Antonescu îi ceruse Patriarhului Nicodim să se lucreze şi duminica şi de sărbători, întrucât era război şi se cereau sporuri de producţie. Preotul Ioan Marina a spus că aşa ceva nu se poate întâmpla, întrucât Biserica noastră ar fi descalificată din punct de vedere canonic şi duhovnicesc.

– De ce proaspătul arhiereu-vicar Justinian Marina a fost aşezat la Iaşi, în Mitropolia Moldovei, şi nu la Bucureşti, date fiind protecţiile sale politice?

– Deoarece Patriarhul Nicodim s-a opus atunci, în 1945, nedorind să-l aibă vicar. El îl voia vicar pe Arhimandritul Vasile Vasilachi, stareţul de la Mânăstirea Antim la care se desfăşurau pe atunci reuniunile „Rugului Aprins”. Ministerul Cultelor nu i-a îndeplinit însă dorinţa, iar în anii ’50 stareţul va fi închis... Vreau să revin însă asupra primului ciclu al biografiei preotului Ioan Marina. În epoca interbelică, majoritatea preoţilor noştri erau doar absolvenţi de Seminar. Or, Ioan Marina absolvise şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În aceeaşi epocă, nu ştiu câţi dintre clerici vor fi trecut graniţa, pe când preotul Ioan Marina a fost la Geneva în 1936 şi la Paris în 1938.

– În ce context?

– În calitate de preşedinte al organizaţiei ţărăniste din Vâlcea a mers la Geneva, alături de Titulescu, în cadrul unui protest politic la Liga Naţiunilor, unde s-a cunoscut cu Împăratul Haile Selassie al Etiopiei, care l-a recunoscut atunci când i-a fost oaspete în Palatul Patriarhal, pe 29 septembrie 1964; singurul împărat care a vizitat România în secolul al XX-lea. Aşadar, al treilea Patriarh al României nu era un simplu „preot de ţară”...

Patriarhul Justinian şi împăratul etiopian Haile Selassie

– Este adevărat că Regele Mihai I i-a înmânat cârja de Mitropolit al Moldovei?

– Da! Era unul dintre privilegiile monarhilor noştri cu rădăcini în legislaţia Imperiului Bizantin, alături de calitatea de episcop al trebilor din afară, pe care nu o mai deţine astăzi în lume decât tot M.S. Regele Mihai I. Acesta a revenit în ţară din lunga sa vizită în Anglia (şi în Elveţia), pe 20 decembrie 1947, iar pe 22 decembrie, la Palat, cu ceremonialul cuvenit, a învestit trei ierarhi: pe Mitropolitul Justinian al Moldovei, pe Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei şi pe Episcopul Sebastian al Maramureşului. Instalarea noilor arhierei s-a făcut duminică, 28 decembrie 1947. Peste două luni, pe 27 februarie 1948, înceta din viaţă Patriarhul Nicodim la vârsta de 84 de ani. După trei luni în care este locţiitor de patriarh, Sfântul Sinod îl alege patriarh pe Justinian, care va fi întronizat pe 6 iunie 1948.

– Cine a fost contracandidatul?

– Un ierarh strălucit, Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, căruia Justinian i-a arătat, cât timp a mai trăit, o deferenţă aparte. Evident, nu a trecut mult timp şi Justinian era numit „Patriarhul roşu” şi „Sovrompatriarh”...

– Ce voia să fie a doua poreclă?

– Sovromurile erau nişte aşa-zise societăţi sovieto-române, prin care ocupantul ne spolia ţara. Circula şi o anecdotă: în cadrul Sovromului maritim, România punea vapoare, echipaj, combustibil, iar ruşii puneau marea... Cât îl priveşte pe Justinian, solistul Jean Moscopol, refugiat în Statele Unite, a compus şi interpretat un cuplet intitulat Patriarhul roşu... Percepţia asupra noului Întâistătător era cumplită. „Aflu că autorităţile noastre – scria în jurnalul său Gala Galaction, care nu era un etalon de moralitate – au dat locotenenţa patriarhală pe mâinile inculte şi antievanghelice ale lui Justinian Marina”. Peste câţiva ani îşi va schimba radical părerea.

– Şi-o vor schimba şi alţii? Şi începând de când?

– Întâi şi-a schimbat-o Securitatea, încă din 1949, fapt relevat de istorici, descoperind în Patriarh un duşman. Şi-au schimbat-o, desigur, preoţii şi călugării, însă cei mai îndărătnici s-au dovedit intelectualii, care au preferat să moară cu imaginea dragă lor a unui Justinian lipsit de cultură şi demolator al Bisericii... În general, aceştia erau oameni care mergeau la biserică cel mult de Paşti şi de Crăciun. Desigur, au fost şi mulţi intelectuali cărora trecerea prin închisoare le-a deschis calea spre o metanoia; spre o transformare spirituală interioară. Aş sublinia faptul că ţăranii, ca şi mulţi locuitori ai oraşelor, au continuat să meargă la biserică duminică de duminică, să-i dorească Tainele, fără să îşi pună întrebarea ce fel de om este Patriarhul sau episcopul din eparhia lor. Gândiţi-vă că, după ce regimul a constrâns Ierarhia să pună în retragere aproape 20 de episcopi şi mitropoliţi, Sinodul nostru a funcţionat cu minimul de arhierei admis: 12. În acelaşi timp însă, în anii ’50, ţara noastră avea mai multe mânăstiri decât România interbelică, a cărei suprafaţă era aproape cât a Italiei. Desigur, asta s-a întâmplat până la funestul Decret 410 din 28 octombrie 1959...

– Pe care Justinian nu l-a contrasemnat.

– Într-adevăr! „Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să-l iscălesc”, ar fi spus. Iar în momentul acela toată lumea putea să vadă că Patriarhul s-a opus Ocârmuirii. De altfel, în Arhiepiscopia Bucureştilor, pe care o cârmuia efectiv, au rămas cele mai multe mânăstiri şi cei mai mulţi călugări. În 1955, când au loc primele canonizări de sfinţi „odrăsliţi din tulpina neamului nostru”, cum atât de frumos se spunea în Tomos, Biserica avea peste 10.000 de preoţi slujitori şi circa 7.000 de călugări şi maici. Ajunşi atunci la Văratec, delegaţii Bisericii Ortodoxe Ruse află că acolo sălăşluiau „peste 500 de maici şi surori”. Într-o singură mânăstire! Şi existau şi câteva seminarii monahale, pentru monahi şi maici, parte dintre aceştia urmând Facultatea de Teologie. Sub cârmuirea bisericească a lui Justinian aveam mai multe parohii şi mai mulţi preoţi (pentru a nu mai vorbi de mânăstiri şi schituri) decât Uniunea Sovietică, pe-al cărei întins teritoriu funcţionau două patriarhii: a Moscovei şi a toată Rusia şi Patriarhia Gruziei...

– Aş vrea să revenim la canonizările din octombrie 1955, dar mai întâi aş dori să lămurim de ce primele canonizări de sfinţi români au avut loc atât de târziu, în timpul regimului comunist. Ştiţi că atâţia intelectuali celebri au spus că nu am fost în stare să dăm măcar un sfânt...

– Am dat destui sfinţi! Mitropolitul Dosoftei este poate primul ierarh care se apleacă asupra lor. În 1945, marele profesor canonist Liviu Stan, într-o lucrare intitulată chiar Sfinţi români, stabilea existenţa a câtorva zeci de asemenea sfinţi...

– Şi de ce nu fuseseră canonizaţi?

– Pentru că proclamarea unor sfinţi nu o poate face decât o Biserică autocefală, iar noi ne-am dobândit autocefalia – acordată de Patriarhia Ecumenică – abia în anul 1885. De altfel, canonizările din 1955 au fost o componentă – desigur, cea mai importantă – a Marilor Festivităţi Religioase ale Bisericii Ortodoxe Române, alături de Aniversarea a 70 de ani de Autocefalie şi de Generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră.

Patriarhul Justinian, în 1955, semnând în Condica Sfântă, la ceremonia canonizării

– Credeţi că există vreo legătură între canonizarea celor şapte sfinţi români din 1955 şi „dezgheţul” survenit după moartea lui Stalin?

– Desigur! Patriarhul Justinian şi ceilalţi ierarhi din Sinod au căutat să profite de acea conjunctură politică de destindere între Est şi Vest peste care domnea ceea ce s-a numit „spiritul Genevei”. Adaug că procesul de canonizare a unor sfinţi români a început într-o sesiune a Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, pe când trăia Stalin. De atunci au început cercetările, documentările, investigaţiile specifice unor autentice canonizări. În 1955, dată fiind şi atmosfera politică, s-au putut înfăptui primele canonizări liturgice de sfinţi români, şapte la număr, care au fost grandioase. Au venit atunci în ţara noastră delegaţii ale Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi ale celorlalte Biserici ortodoxe naţionale (cu excepţia Bisericii Sârbe) care au petrecut aproape întreaga lună octombrie în România şi au fost plimbate cu fast eclezial pe întreg teritoriul nostru. Un cortegiu cu ierarhi, călugări, maici şi sute de preoţi în ţinută liturgică a străbătut în octombrie 1955 centrul Bucureştiului, de la Patriarhie până la Biserica Sfântul Spiridon Nou, într-o procesiune evocând Bizanţul. În ziua canonizării Sfântului Ierarh Calinic era un lanţ de oameni din Pantelimon până la Mânăstirea Cernica, unde aveau să vină ierarhii străini – slujbele au durat patru zile –, iar Părintele Stăniloae avea să rostească o predică celebră. E bine că în revista sa oficială, Biserica a reprodus foarte multe fotografii, care sunt în bună parte dovezi şi ilustrări ale credincioşiei poporului nostru. Aş adăuga un lucru privitor la sfinţii cu moaşte pe teritoriul României, între care se prenumără Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, Sfântul Grigorie Decapolitul... Regimul limitase drastic pelerinajele. Strămutase, de pildă, racla Sfintei Filofteia, de la Curtea de Argeş la Vâlcea, pentru ca oamenii să nu intre în biserica în care îşi dormeau somnul de veci doi regi şi două regine ale României. Sinodul a folosit prilejul şi, în consecinţă, cum se spunea pe vremuri, s-a dat drumul la pelerinaje. Şi n-au mai fost niciodată oprite sau limitate. Or, pentru poporul dreptcredincios, aşa cum se vede şi astăzi, pelerinajele şi hramurile mânăstireşti sunt deosebit de importante.

– Scriaţi cu ani în urmă că atunci când Justinian a vizitat Anglia, în 1966, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a vrut să-i dăruiască un Rolls-Royce...

– Da, aşa este. Asta se întâmpla în timpul unei audienţe în care Elisabeta a II-a adusese un translator al său, lăsându-l în anticameră pe cel venit de la Bucureşti. Auzise de un reviriment bisericesc în România şi dorise să stea de vorbă cu Justinian. La sfârşit, i-a vorbit despre cadoul pe care i-l pregătise: un Rolls-Royce. Patriarhul i-a mulţumit, însă i-a mărturisit că de 18 ani de când era la cârma Bisericii nu reuşise să tipărească o Biblie. Regimul îi spunea că nu are nimic împotriva imprimării Scripturii, însă nu are hârtie. Aşa încât, a rugat-o pe regină să-i convertească darul în hârtie pentru Biblie; hârtie pe care Biserica noastră a primit-o printr-o societate biblică. S-au tras în 1968 aproape 200.000 de Biblii sinodale. Eu am cumpărat-o, cu 90 de lei, dintr-o librărie; dintr-o librărie de stat. Eram în clasa a XI-a de liceu. Aşa cum povestea în memorii Părintele Ion Bria, implicat în procesul tipăririi acestei Biblii, nu a fost parohie din ţara noastră – existau pe atunci aproape 9.000 – sau din diaspora la care să nu ajungă cel puţin zece exemplare. Circa alte 10.000 au luat drumul Basarabiei. Acelaşi teolog considera că proclamarea primilor sfinţi români şi ediţia Bibliei din 1968 sunt cele mai mari înfăptuiri ale Patriarhului Justinian.

– Într-adevăr, mai mult decât un Rolls-Royce...

– Totuşi, în acelaşi an 1968, Justinian a primit un Cadillac nou-nouţ, adus direct din Statele Unite cu multe peripeţii. Istoricii au descoperit şi publicat un memoriu adresat de Justinian lui Ceauşescu în 1968 în care îi solicita să nu se lucreze în a doua şi a treia zi de Paşti, iar salariaţii să recupereze ulterior zilele respective. Destinatarul s-a făcut că nu pricepe; n-a răspuns nimic.

– A avut Justinian o conştiinţă bisericească adâncă? Unde apare ea?

– În nenumărate înfăptuiri, dar şi în atitudini, luări de poziţie, împotriviri făţişe. Un singur exemplu: „Merg cu voi până la Haga!”, le-a spus Justinian celor care voiau să demoleze Biserica Slobozia – ctitoria domnitorului Leon Vodă, care stătea în drumul Magistralei Nord-Sud, trasată la începutul anilor ’60. Dar această conştiinţă este mărturisită deplin şi în Testamentul Patriarhului Justinian, conceput într-o primă formă în 1973.

– Justinian a murit în urmă cu 40 de ani, în ziua de 26 martie 1977. În ce condiţii?

– Avea 76 de ani împliniţi, era suferind de diabet şi de încă două boli. Fusese internat la Elias, de unde fiul său, medicul Ovidiu Marina, l-a luat spre a-l duce la Palat. Pe drumul dintre spital şi Dealul Patriarhiei a făcut un infarct sau un stop cardiac şi s-a sfârşit rezemându-şi capul de umărul fiului său.