Al doilea număr al „Revistei de teologie și spiritualitate ortodoxă” Martyria, apărut de curând, reușește să mențină foarte ridicată ștacheta calității, acolo unde o fixase încă de la debut.

Tipărită cu binecuvântarea Arhiepiscopului Râmnicului, IPS Varsanufie, Martyria se bucură de un colectiv de redacție de mare ținută, iar condițiile grafice sunt și de această dată excepționale.

Dintre cele patru remarcabile studii consacrate lui Antim Ivireanul (fost episcop al Râmnicului între 1705 și 1708), o notă aparte merită cel al lui Dan Zamfirescu. Acesta pomenește, între altele, un episod mai puțin cunoscut din 1962, când Editura Academiei tipărește Predicile lui Antim Invireanul înainte de începerea celui de-al doilea „dezgheț” din vremea lui Dej, pe când floarea intelectualității zăcea încă în pușcării. Prea puțin a importat că era vorba de un „monument de limbă și cultură românească”, scrie Dan Zamfirescu. „Pentru cei care dictau atunci în această cultură nu a contat decât calitatea de ‘popă’ a celui publicat și s-a hotărât în consecință trimiterea la topit a întregului tiraj.”

Atunci intră în scenă Patriarhul Justinian Marina (pe nedrept numit „Patriarhul Roșu”), care obține de la Gheorghiu-Dej „aprobarea ca Academia să vândă Patriarhiei întregul tiraj scos de editură, obligându-se să nu-l difuzeze decât în bibliotecile parohiale”. Rezultatul a fost o adevărată febră în cercurile de intelectuali de a pune mâna, cu bunăvoința preoților din parohii, pe un mult-râvnit exemplar din Antim.

Zece ani mai târziu, în 1972, apărea fără nici un fel de opreliști la Editura Minerva prima ediție integrală (mai puțin corespondența) a operelor Sfântului Antim Ivireanul, îngrijită de Gabriel Ștrempel.

Sub titlul „Noblețea smereniei” Dan Ciachir evocă mai multe episoade fermecătoare legate de Dumitru Stăniloae. De pildă, în ianuarie 1990, eminentul teolog declara pentru revista Amfiteatru: „Aș compara pe martirii Revoluției cu pruncii uciși de Irod. De un Irod modern, mult mai crud, care nu putea tolera pe Hristos. Pruncii uciși de Irod nu erau conștienți de jertfa lor, în vreme ce martirii din decembrie știau că merg la moarte. Sacrificiul lor trebuie canonizat și ar trebui să capete  o semnificație mondial-creștină. Să-i pomenească toate Bisericile ortodoxe (...) Martirii noștri ar putea fi prăznuiți fie pe 22 decembrie, fie pe 20, odată cu pruncii uciși de Irod.”

Părintele Stăniloae s-a bucurat târziu de recunoașterea oficială. Dan Ciachir își amintește: „Ales membru corespondent al Academiei, la vârsta de 85 de ani, el, care era doctor honoris causa al câtorva universități europene, a primit cu modestie, iar când l-am felicitat că a devenit, în sfârșit, membru ‘plin’, la aproape 90 de ani, mi-a răspuns cu umor – fiindcă avea și umor – ‘Era și timpul’.”

Reputatul eminescolog Nae Georgescu își continuă în acest al doilea număr al revistei demersul său de a identifica în Scrisoarea III „tiparele arhaice ale conflictului”, iar Oana-Mădălina Popescu, printr-o adevărată muncă de arheologie în arhive, scoate la lumină o minunată pastorală a Episcopului Climent al Râmnicului din 1743, de o actualitate remarcabilă.

În fine, excepțional mi se pare documentul descoperit de Dinu Săraru în arhiva Arhiepiscopiei Râmnicului, care reproduce o cuvântare ținută de Sfântul Calinic de la Cernica în martie 1855, la București, în fața Adunării Obștești, în vremea domnitorului Barbu Știrbei. Vântul rece al secularismului ateist începuse să bată și prin Țările Române. Astăzi, când vântul a devenit uragan, cuvintele șfichiuitoare ale Cernicanului sunt mai actuale ca oricând.

„- Vai! Cât de mâhnit este sufletul mieu, când văd cât de mulți hulitori sunt astăzi împotriva noastră, ba încă unii cu faimă în a defăima Biserica, formele și morala ei. Iar pe strămoșii noștri care au făcut sfinte mănăstiri și biserici și le-au înzestrat cu mari venituri spre Slava lui Dumnezeu, ei îi numesc proști și neînvățați, și ei, pentru că se cred procopsiți, defaimă tot, vor să ruineze tot. Aceștia nu vor să fie de nici o credință, să nu aibă nici o religie și voiesc ca fiecare dintr-înșii să aibă religia sa.

Datoria noastră este ca acestor ateiști să le arătăm că s-au rătăcit, că s-au abătut de la credința adevărului și să-i facem a înțelege că nu poate fi de sineși nimic, toate urmează a avea un început, un autor, și acest mare Creator este Atotputernicul Dumnezeu. Iar dacă stau foarte împietriți în rătăcitele lor socoteli, datori suntem să ne ferim de dânșii, noi și toată turma. Iar a fi despărțiți sub diferite guverne mirenești este fapta supuitorilor de noroade, fapta despoților. Și dacă aceștia ne apasă și ne împing sau ne lasă a cădea din rătăcire în rătăcire, o fac cu scopul să ne slăbească, să ne corupă, spre a ne putea târî după dorințele lor, a fi instrumentul lor infernal asupra fraților noștri.

Însă nu este vina lor, este a noastră, că n-avem dragoste între noi. Ura, vrajba, duhul de răzbunare, egoismul și interesul ne fac slabi, ne despart și aduc suferințe în biata omenire. Iar unirea ne face nebiruiți, iubirea formează societățile și dragostea între frați le susține neînvins.”