Garnizoana germanilor stabilită în capul satului, păzind podul peste pârâul Cernica, tot întreabă de „eier”. Au încercat soldaţii să ceară pe la câteva gospodării, dar nu s-au pus de acord cu oamenii.

Noi, altfel de oaste, cea a prichindeilor, abia avem curaj să ne scoatem nasurile prin aerul pustiu al uliţelor, după cât foc a trecut în ultima vreme peste vatra noastră.

Aşa am ajuns în iarna dintre anii cei mai năpraznici din câţi am cunoscut până acum, 1916-1917, să fim din nou sub talpa nemţească şi austro-ungurească.

Deşi Poiana Sărată fusese prima localitate eliberată de Armata Română în iureșul ei spre Transilvania, după ce ai noştri deciseseră în ‘916 să intre în conflagraţie.

Trecând cu mult aplomb Carpaţii, primiţi cu nădejde de mai bine. Bucuria a fost însă scurtă. Pentru că duşmanul, mai bine pregătit şi surprizător de numeros, a dat peste cap toate planurile. Şi iată-ne iarăși ai nimănui.

 

Ne dumirim

Aşa deci. „Eier” în sus, „eier” în jos. „Măi, te pomeneşti că ăstora le e foame. Nu le-o plăcea şunca lor”, tragem concluzia noi, mucoşii, ieşiţi la o gură de taifas cu bulgări.

„Păi nu ştiţi că nemţilor le place să mănânce ouă?”, se dă unul mai deştept. „Ouă cu şuncă”, vine imediat completarea. De parcă făcuserăm cea mai mare descoperire. Aproape să se stingă subiectul acesta atât de „important”, când altul, tot de-al casei, vrea neapărat să pună paie pe alt foc. „Aţi văzut ciocolata la postul lor de control?”.

Fitilul e ca şi aprins. Delicatesă e puţin spus. O comoară, nu alta! Cel care vorbeşte se jură ca i-a observat pe „friți” cum se desfătau cu bunătatea aceea îmbrăcată în hârtie sclipitoare.

Aşa ceva nu vezi pe vremea asta, şi în război, dar mai ales pentru că suntem atât de aproape de linia frontului, iar aprovizionarea cu alimente scârţâie mai rău ca zăpada sub tălpile bocancilor.

Sunt vreo şase kilometri, dacă priveşti în direcţia Moldovei, în satul Harja fiind trupele româneşti. Cele două tabere au rămas pentru moment pe loc, stând cu binoclul una asupra celeilalte, despărţite de crivăţ şi de albul nesfârşit al câmpului.

 

Răsare ideea

Unul din grupul nostru are o idee. Şi mai mult curaj. Vrea să testeze terenul. Se va duce acasă la el să ia câteva ouă, de unde anume ştie că sunt păstrate, şi apoi dă fuga până în faţa duşmanului.

Raţionamentul e foarte simplu. Ce avem noi nu aveţi voi şi ce aveţi voi nu avem noi. „Adică vrei să faci troc?”, sare o fetişcană cu propria-i concluzie.

Foarte corectă, şi ca atare aplaudată de iniţiator. Ce mai poţi să spui? Success!

Evenimentele părăsesc repede sfera teoriei şi intră în cea a practicii. Puştiul de care vă zic, o zvârlugă, se face nevăzut. Locuinţa lui nici nu e departe de locul discuţiei noastre.

L-am văzut ieşind cu o căciulă în braţe. Acolo era marfa. Acum e acum. Să vedem cum va fi întâmpinat de partea adversă.

 

Să vedeţi cum a fost

Stăm şi aşteptăm. Nu mult. Colegul se întoarce într-un final, îmbujorat şi nespus de fericit, cu ditamai „prada” bogată. Două ciocolate. Pe care le împarte cu toţi prietenii.

Abia aştept să muşc din bucăţica mea. Delicatesa se grăbeşte pur şi simplu să se topească în gură.

Dacă ne-ar vedea cineva acum, stând roată şi mestecând de zor cu suspine plescăite şi degete linse, ar zice că cine ştie ce, Doamne fereşte, s-a întâmplat cu noi.

Aşadar cum a fost la nemţi? Vrem să ştim de-a fir a păr. Curajosul povesteşte că s-a apropiat de postul de control şi a început să strige cu toata puterea, de departe. „Eier, eeeier”.

Soldaţii l-au privit prima oară ciudat. Au mai văzut că are şi căciula aia în mână, neînţelegând ce vrea să facă. Poate şi-au imaginat chiar ceva nesăbuit. L-au lăsat totuşi să se apropie şi în final au înţeles.

Românaşul le-a arătat ce are în mica lui desagă. Dar imediat a văzut pe o măsuţă din apropiere o bucată de ciocolată. Copilul şi soldaţii se înţeleg prin semne. Cel mic arată cu degetul când spre ouale din braţele lui, când spre bucata de cacao sclipindu-i deja în ochi.

Gradaţii îşi dau seama imediat despre ce e vorba. El vrea ciocolată. Ei, ouă. E clar ca lumina zilei motivul acestei neaşteptate vizite.

O ciocolată? Nu, două a primit. Una în plus, probabil, pentru iniţiativă. Apoi s-au despărţit. De-a dreptul amical.

 

Mai multe delicatese

Cel întors din această escapadă zice la final ceva foarte important. Soldaţii au făcut semn către alte ciocolate pe care le au. Asta ce sa însemne? „Că mai vor să le ducem ouă”.

Concluzia pare logică. „Măi băieţi şi fete”, sună goarna printre pitici. „Cum ne apropiem de sărbători, numai pe ouă vom colinda în sat. E clar?”, ca şi cum ar fi avut nevoie să le spui de două ori. La treabă! Deja se înfiripase gândul unei afaceri cu gust nesperat de bun al succesului.

„Eier” a devenit în scurt timp un fel de monedă de schimb pentru dulcele cadou pe care nici măcar Moş Crăciun nu avea cum să-l aducă în mijlocul războiului.

Unul câte unul sau chiar în grup mergeau puştanii la postul de control şi îi aprovionau pe soldaţi cu ouă, în timp ce cămara lor ciocolatie se subţia văzând cu ochii. Nu-i nimic, îşi refăceau ei proviziile. Cum vedeau câte un copil că se apropie exclamau bucuroşi. „Eier!”. Au învăţat şi ei cum merge treaba cu noul tip de comerţ.

 

A fost odată

Aceasta este o poveste de viaţă. Şi de război. Dar un conflict privit din cu totul alt unghi. Al copiilor. Al satelor. Poiana Sărată e unul dintre ele. Pe hartă îl vezi la granița între Covasna și Bacău. Ține însă de cea de-a doua unitate administrativă. „Un sat mic de pe Valea Oituzului”, îl caracterizează inginerul Ciprian Hugianu.

Omul îmi spune că s-a născut în Braşov, dar copilăria sa e legată de această mică aşezare. Ceea ce s-a întâmplat în iarna lui 1916-1917 nu e nici pe departe o fantasmă, ci realitatea, aşa cum a fost ea trăită de Elena Ardeleanu. Bunica i-a povestit nepotului, adică lui Ciprian, cum a fost în timpul acela, îndepărtat, când ea avea 13 ani.

 

Adevărate comori

Am căzut amândoi de acord, şi eu, şi domnul Hugianu, că în satele noastre există două feluri de comori. Una e păstrată, dacă mai e preţuită azi cu adevărat, în podurile caselor. Acolo sunt tot felul de odoare peste care au trecut mai multe generaţii.

Alta se află în sufletele celor care au rememorat din tată-n fiu trăirile bunicilor şi străbunicilor. Destine mai degrabă spuse, nu scrise. Cum e şi cel pe care tocmai l-ați aflat. Mai sunt şi altele. Multe. Ciprian le-a căutat de-a lungul anilor. Culegându-le de la oameni, așternându-le cu grijă pe hârtie.

Le-a unit deja într-o carte. Titlul e cât se poate de elocvent. „Poiana Sărată – un sat românesc din Carpați, în vâltoarea istoriei”.

Când mi-a expediat pe mail scurta relatare despre copiii care au făcut troc cu germanii primul impuls a fost să-mi imaginez cum a fost atunci. Am încercat să fiu martor al acelei întâmplări.