Orice furişare în istorie s-a văzut că este pedepsită (sancţiunile variază de la caz la caz!).
În mod cert, însă, există un preţ nu doar pentru fiecare gest al nostru, ca indivizi (preţ care, fireşte că va fi plătit cândva, în mod sigur când ne aşteptăm mai puţin!). Ci şi pentru agăţarea poporului de limbile ceasului mare al lumii, în încercarea celui care-l mână de la spate de a folosi Timpul în interes propriu şi de a intra tiptil în nemurire.
Lista de preţuri e consistentă. Mai întâi, o inadvertenţă de programare. O elipsă. Adică, în înşiruirea de recompense, noi suntem săriţi. O dată, de două ori… După aceea, mereu. Astfel că obiceiul devine nărav, năravul – viciu, iar viciul – blestem. Şi, cu asta, basta! Urmează, negreşit, lamentaţia privind ghinionul. Şi poate, cine ştie, vreodată, izbăvirea.
Luaţi-l, de pildă – ştiu că nu vă face nicio plăcere să vă aduceţi aminte – pe dl. Iliescu. Ingerminabilul, fosilizatul şi furişelnicul Ion Iliescu, a cărui umbră îngrozitoare (ca într-o peliculă de Fritz Lang!) se întinde pe peretele vieţii noastre, de mai bine de un sfert de veac.
A transformat România într- un ţinut sterp. Completamente pustiu. Unde nu mai creşte nimic (la fel ca la umbra nucului, ce pârjoleşte totul în jurul ei). Nimic, în afară de logistica de tortură prin corupţie şi teroare. Se umflă în noi şi înfrăţeşte bezmetic – la fel ca bobul de grâu din colivă – spaima de a nu şti dacă azi mai poţi gândi ceva despre ziua cea de ieri. Cât despre viitor, neantul. Mâinele este interzis. În timp ce şirul sancţiunilor pare că-i fără de sfârşit.
Aşteptăm, totuşi, cândva, şedinţa Tribunalului. Poate se-nduplecă Judecătorul şi vine la treabă.
Recomandările noastre
