În timpul comunismului, evenimentul central al zilei de 1 mai era, fără doar şi poate, mitingul oamenilor muncii. În popor i se spunea în multe feluri, miting, demonstraţie sau marș, însă conducătorii iubiți preferau termenul de defi lare. În București, marșul se desfășura în Cartierul Primăverii, mai precis în Piața Aviatorilor, actuala Charles de Gaulle. După manifestație, locuitorii zonei se împrăștiau pe la case lor sau ale prietenilor sau luau calea Herăstrăului, la Restaurantul Pescăruș

Cu aproximativ trei săptămâni înaintea mitingului, începeau pregătirile. Se porneau lucrările la viitoarea tribună, unde urma să urce protipendada comunistă, conducerea superioară de partid și de stat, în frunte cu cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu. Dar și a unor anexe, gen turnulețe… Mai aproape de intrarea în rotondă, pentru televiziune, dar și pentru securiști și alți băgători de seamă, mai departe, la intrarea și la ieșirea din piață, pe Bulevardul Aviatorilor, pentru responsabilii cu defilarea. Concomitent, sub privirile vigilente ale primarului Capitalei din acea vreme, Gheorghe Pană, se derulau repetițiile pentru ceea ce se numea coloana sportivilor, care executau exerciții mai speciale. În plus, se trasau linii pe asfalt pentru carele alegorice.

Se striga la comandă!

„În ziua cu pricina, disde- dimineață, adică în jurul orei cinci, oamenii muncii și generic sportivii, pentru că de multe ori era vorba doar despre simpli soldați, se întâlneau în punctele de dinainte fixate. După care, în coloane, se mărșăluia spre zona zero. Participarea la defilare nu era facultativă, chiar dacă în presă totul părea să fie rezultatul unui entuziasm formidabil al populaţiei. În realitate, totul era organizat minuțios pe fiecare instituție. Fiecare primea sarcină ce să facă, erau stabiliţi responsabilii de pancarte, se făceau repetiţii cu sloganele ce urmau să fie strigate”, își amintește Florin Vlad, locuitor din Primăverii. După defilare, participanții, dar și cei din categoria gură cască, se răspândeau care încotro, spre punctele de distracție. În familie, la iarbă verde, la restaurant, la munte sau la mare!

Bătaie pe bunătățile din Dorobanți

„Cu datoria împlinită în suflet, dădeam drumul la petrecere. Primul punct de întâlnire, de unde îmi recuperam și prietena, era în Piața Dorobanți. Ne îndopam pe săturate cu crenvurști subțiri, o raritate în acea vreme. Aceștia se extrăgeau din niște cratițe imense cu apă clocotită, care odihneau pe niște tonete cu fețe de masă albe, proptite pe trotuar. În spate, odihneau în gheață și sticlele de bere… Cu pofta satisfăcută, porneam spre localul din Tolstoi sau spre restaurantul Pescăruș și, mai adesea, spre prietenul Zaza. Avea o curte mare, de vis… Plină de lume și veselie”, continuă Florin Vlad. „Uneori mai ieșeam la iarbă verde, pe la Snagov, unde ne întâlneam adesea cu Nicu Ceaușescu, Serghei, fratele Doncăi, mai bine de zece ani prietena lui Nicu, copiii lui Paul Niculescu-Mizil, Gyuri Fazekaș, băiatul lui Janos Fazekaș, care s-a prăpădit, din păcate, acum ceva timp. Mai jucam un tenis, un baschet…Se știa, aveam două zile libere la dispoziție, ziua de 2 mai fiind decretată ziua tineretului!”, istorisește interlocutorul nostru.

„Pescăruș”, de la Dej la City Grill

Construit în 1938, restaurantul Pescăruș a creat fascinație de-a lungul celor 77 de ani de existență. A fost ridicat pe malul lacului Herastrău, chiar de nepotul scriitorului Ion Creangă, Horia, care astăzi este considerat unul dintre cei mai importanți arhitecți din perioada interbelică. El a construit și Imobilul ARO (azi Cinema Patria) de pe bulevardul Magheru, Teatrul Giulești sau Halele Obor.

Restaurantul a avut doar doi ani de libertate, pentru că în 1940 a fost achiziționat de stat. A fost adoptat ca fiind localul protipendadei comuniste. Client fidel a fost, aproape de la început, Gheorghe Gheorghiu- Dej.

Pentru el, a fost construit pe restaurant și un salon personal, cu toaletă separată. Deși era un mic rege, venea aici aproape zilnic, fără gardă. Avea o atitudine foarte prietenoasă față de clienți. Ospătarii mai în vârstă și l-au rememorat tot timpul cu plăcere. Ținea neapărat să dea bacșișuri substanțiale.

FOTO: Restaurantul Pescăruș în ziua de azi FOTO: MARIUS VLAD

Pe toata durata comunismului, Pescaruș a continuat să fie unul din cele mai faimoase restaurante din București. Fie ca ieșeai pentru prima dată cu prietena în oraș, fie ca îți făceai nunta sau botezul, dacă reușeai să pătrunzi în local era extraordinar. Acum restaurantul a fost cumpărat de City Grill.

O prietenie pe viață și pe moarte

Zaza, adică Radu Ioanid, era văr cu Andrei, fiul lui Octav Doicescu, supranumit părintele Cartierului Primăverii. Locuiau toți în casa care azi are la intrare o placă memorială pentru marele arhitect, la colțul dintre Bulevardul Mircea Eliade (fost Kalinin) și strada Herăstrău. O casă cu multe mătuşi şi mulți unchi, o clădire îmbibată de istorie. Zaza era jovial, dar ingenuu, avea un farmec aparte, un râs molipsitor. Chiar dacă atunci se trăia cu frica în sân, el era cât se poate de liber. A fost cel mai bun prieten al lui Nicu Ceaușeascu. „L-am cunoscut drept Zaza și nu cred că i-a spus cineva vreodată altfel. Era ceva mai mare decât mine, dar de aceeași vârstă cu Nicu Ceaușescu, de care l-a legat o prietenie pe viață și pe moarte. De fapt, pe mine m-au cam adoptat! Le eram simpatic și eu eram tare mândru să stau prin preajma lor. Am mers împreună la Liceul 24, azi „Jean Monnet”. Zaza avea un umor nebun! Nu-i era teamă de nimeni… Mai ales de securiști. De fapt, Nicu îl și incita să spună bancuri cu părinții lui. Pe atunci ieșeau pe bandă rulantă și ne amuzam de mama focului. Se spuneau, însă, mai pe la colțuri, mai șoptit! A lucrat ca operator la televiziune”.

FOTO: Casa unde a locuit Radu Ioanid, zis Zaza

Din cauza tatălui, Zaza a intrat în dizgrație

„Tatăl său era pictorul Costin Ioanid, mama sa era artista plastică Ada Ioanid. Tatăl lui a fost profesor, şef al catedrei de Artă Monumentală la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, apoi decan şi rector. Funcție din care a demisionat, după ce l-a înfruntat pe Ceauşescu, neacceptând orientarea impusă de partid creaţiei tinerilor. Legătura dintre Nicu și Zaza a rămas, însă, la fel, cu toate că Radu căzuse la rându-i în dizgrație în ochii Ceaușeștilor. Bine, era ținută mai la secret, fiind cunoscute aptitudinile de detectiv ale Elenei când era vorba despre viața intimă a copiilor ei, mai ales a lui Nicu, alt rebel în felul lui”, povestește Florin Vlad.

O poveste cu bere fină și petreceri deocheate

În timp ce în România se stătea la cozi pentru pâine și alte bucate mult râvnite, la Pescăruș se găseau Pepsi, bere și țigări fine. „Cât era Pescărușul de bine aprovizionat, la anumite tipuri de bere, tot cu țârâita se dădea. Adică, pe sub mână și asta, în funcție de relațiile pe care le aveai. Cea mai căutată firmă era Radeberger, made în Germania! Acum nu mai este nicio scofală, dar atunci, numai când îi vedeai culoarea galben deschis, pentru că era pasteurizată, te lua cu amețeală. Pentru aleși, era mascată! Se aducea în niște ceainice mari de porțelan, în care încăpeau vreo trei sticle. Licoarea înspumată o sorbeai din cești! Tot aburinde, dar aburii erau reci. Dacă erai mai puțin norocos sau nu aveai pile la chelneri, trebuia să te mulțumești cu Okocim, o bere poloneză. De fapt, noi glumeam adesea pe chestia asta, o poreclisem oclocim!”, rememorează Florin Vlad.

Sport pe șest

Copiii liderilor comuniști, care locuiau în cartierul Primăverii, ieșeau nopțile aici, să petreacă și să admire Casa Scânteii, copie a Universității Lomonosov din Moscova. Un obișnuit al locului era și Nicu Ceausescu. „Era, de fapt, restaurantul lui preferat. Când venea, ocupa de obicei salonul de sus, fostul cuibușor de nebunii al lui Dej. Era mai ferit, avea toaletă separată”, povestește interlocutorul nostru. „Îmi amintesc de o seară de pomină, chiar de 1 mai. Eram mai mulți. Zaza, Serghei, mă rog, cei din gașcă, să-i zic. S-a râs mult, s-au spus bancuri… S-a și băut destul! La un moment dat, atmosfera lâncezea… eram cam amorțiți. Nicu a venit cu ideea: Hai să tragem un baschet! Am făcut toți ochii mari cât cepele! Nu aveam minge, afară era noapte. Păi o să jucăm aici, a zis Nicu, sesizând nedumerirea din privirile noastre. În local nu mai erau clienți, pentru că în acea vreme se închidea la zece. Zis și făcut! Am montat o frapieră la balcon și de jos am dat la coș… Cu pantofi! Bineînțeles, neam împărțit în două echipe și am făcut concurs. Cei care au pierdut, au trebuit să suporte consumația din acea seară”, istorisește Florin Vlad.

Arhitectul Doicescu, părintele „paradisului roșu”

Octav Doicescu, considerat părintele cartierului Primăverii, era profesor universitar, membru titular al Academiei Române, dar și Cetățean de onoare al orașului New York, din 1939, titlu acordat de celebrul primar Fiorello La Guardia ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World’s Fair. Tot el a conceput Parcul Herăstrău. Numele său a fost dat unei străzi din cartierul Progresul, din orașul său natal, Brăila. O altă stradă cu numele de Octav Doicescu se află la Timișoara. Dar nu și la București, orașul pe care a încercat să-l modernizeze scoțându-l din amprenta stilului greoi, cel brâncovenesc. În ciuda recunoaşterii meritelor sale şi a privilegiilor oferite de comunişti, Doicescu a refuzat să fie membru de partid. I s-a dat, însă, dreptul să locuiască în „paradisul roșu”, cum a fost supranumit Cartierul Primăverii.