După articolul de săptămâna trecută, am primit mai multe mesaje pe pagina personală de facebook, atât de la medici, cât și de la persoane care lucrează în sau cu sistemul de Sănătate din România.

 Nu sunt specialist în sistemul medical românesc, însă voi continua să susțin liberalizarea pieței de sănătate și formarea unei piețe libere, pentru că doar așa pacientul va avea cu adevărat de câștigat. Abia când vom înțelege că un sistem de sănătate eficient costă, abia atunci vom face pașii către un sistem echitabil și performant. Prea mulți din generația mea consideră absolut normal să plătească o rată de 200 de euro pe lună la o mașină care peste 10 ani oricum nu va mai valora nici o treime din valoarea inițială, în schimb consideră că a plăti 50 de euro pentru o asigurare privată de sănătate este ceva de neimaginat.

Din păcate, nu doar mulți dintre colegii mei de generație consideră că un sistem performant de sănătate trebuie să le pice din cer și că li se cuvinte doar pentru că s-au născut. Găsim aceeași atitudine și la guvernanți, care consideră că o companie privată cu care lucrează Casele de Asigurări de Sănătate trebuie să ofere servicii către sistemul de stat, dacă se poate, gratuit. În acest caz, statul nu respectă propriile legi, și mă refer aici la Legea 72/2013 pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritați contractante. Legea spune că statul nu are voie să plătească furnizorii de servicii medicale private care lucrează cu Casele de Sănătate cu o întârziere mai mare de 60 de zile. În realitate întârzierile ajung la câțiva ani.

De ce apelăm la furnizorii privați

Un spital de stat poate semna contracte cu furnizori privați de servicii medicale în regim ambulator pentru analize de laborator, imagistică, aparatură medicală, consumabile sau chiar soft medical. Acestea sunt oferite de o companie privată, în urma unui contract semnat conform cu legislația în vigoare. Decizia de externalizare a unor servicii medicale sau conexe aparține de cele mai multe ori managerului spitalului. Realitatea este însă că majoritatea acestora, numiți politic, sunt incapabili să conducă un business, așa cum este cel de servicii medicale. Moștenirea lăsată de acești manageri în spitalele românești este pur și simplu îngrozitoare, iar o parte dintre dovezi pot fi văzute aici. Avem astăzi numeroase spitale închise, în special din cauza modului în care au fost conduse, sau spitale care, deși există pe hârtie, sunt incapabile să ofere servicii precum un banal consult de medicină generală. Pe acest fond are loc și exodul medicilor, dar, sincer, cine i-ar putea blama pentru asta?

Media a scris în ultimii ani despre numeroase disfuncționalități generate de managementul dezastruos din spitalele de stat. Am descoperit cu toții uimiți că unele secții din spitalul de stat aveau de câteva ori mai mulți angajați decât o secție identică dintr-un spital privat; am descoperit că, în unele spitale, serviciile de imagistică erau realizate cu aparatură veche de zeci de ani, ce nu doar că nu ajutau medicii în stabilirea diagnosticului, dar chiar afectau pacienții; am descoperit cu toții că unele spitale au aparatură performantă care ruginește în subsol, în timp ce pacienții sunt tratați cu aparatură din vremea comunismului. Majoritatea managerilor de spitale au preferat să nu ia decizii radicale de reformă și să păstreze același sistem etatist ușor de fraudat. Căci da, am descoperit cu toții mirați că termopanul de la un spital poate costa de trei ori mai mult decât îl costă pe vecinul Costică.

Au existat și există însă și manageri de spital care au dorit să facă performanță, iar în sistemul medical acest lucru se traduce prin pacienți mai bine tratați. Aceștia din urmă au vrut să se rupă de trecutul corupt și nu s-au temut ca serviciile gestionate scump și ineficient de către spital să fie externalizate către companii private cu experiență în respectivele domenii.

Un exemplu este Spitalul Județean de Urgență din Focșani, unde în anul 2000 funcționa un laborator de analize ce avea 100 de angajați. Aceștia făceau analizele manual. Astăzi, același spital deține un laborator gestionat în regim privat, care, deși are doar 40 de angajați, procesează de trei ori mai multe investigații de laborator decât o făcea anterior.

Privatul oferă servicii, statul nu plătește

Managerul de spital nu poate însă rezolva problema subfinanțării sistemului de Sănătate, în condițiile în care din banii pe care îi primește de la Casa de Asigurărări de Sănătate sau de la autoritățile publice locale este obligat să aloce aproximativ 75%-80% către fondul de salarii. Astfel, acestuia îi rămâne doar un procent infim pentru plata unor servicii vitale pentru diagnosticarea și tratarea pacienților, la care se adaugă plata utilităților.

Vă spuneam mai sus că legea obligă statul român să plătească în maxim 60 de zile furnizorii privați de servicii medicale. Din păcate, de cele mai multe ori, managerii spitalelor sunt obligați să plătească mai întâi salariile propriilor angajați și utilitățile, și abia ce rămâne – dacă mai rămâne ceva – să fie alocat furnizorior privați.

Chiar și în cazul în care nu sunt plătite sau sunt plătite cu mare întârziere, companiile private continuă totuși să ofere servicii medicale sau conexe, să își plătească proprii angajați, să își îmbunătățească serviciile, să achiziționeze instrumentar, să plătească taxe la stat ș.a. Treptat însă, sunt obligate să limiteze serviciile oferite. Legal, furnizorul privat își poate reduce la 30% serviciile medicale oferite pacienților care ajung la ei trimiși de spitalul de stat, însă apare o problemă de etică. Compania privată ajunge în situația în care trebuie să decidă cărui pacient să-i facă o analiză sau un RMN și căruia nu. După întârzieri ce ating câțiva ani, apar cazuri în care companiile private denunță contractul cu spitalul. În acest caz, spitalul de stat dă vina pe compania privată, uitând însă să amintească de propriile datorii. În acest moment, pacientul aflat pe masa de operații în cadrul unui spital care nu și-a plătit furnizorii, are două variante: nu le face sau se ridică frumușel cu mâna la operație și merge la un alt operator privat, în alt colț al orașului sau poate chiar în altă localitate. Dar nu poate.

Problema reală, după cum vă spuneam mai sus, vine din subfinanțarea sistemului de Sănătate și din lipsa totală de predictibilitate și de transparență.

Recorduri negative

Am încercat în ultima săptămână să discut cu managerii unor companii private care au contracte cu spitalele de stat, însă niciunul dintre ei nu a dorit să-mi spună public, on the record, care au fost cele mai mari perioade de timp înregistrate la plata facturilor emise. Majoritatea mi-au spus că întârzierile de câteva luni sunt ceva absolut normal. “Recordurile” ating însă perioade absolut halucinante, de doi-trei și uneori chiar patru ani. De exemplu, o factură lunară de 200.000 de lei este plătită într-o perioadă de aproximativ 18 luni. Spitalele acumulează astfel facturi scadente la care se adaugă plăți restante. În lipsa banilor, companiile private sunt obligate de multe ori nu doar să-și restrângă activitatea, ci chiar să facă reduceri de personal. Cei mai afectați în toată acestă poveste sunt tot pacienții, căci nu mai beneficiază astfel de servicii medicale performante.

Companiile private sunt însă batjocorite de stat până la capăt. Astfel, deși statul nu le plătește datoria, acestea sunt obligate să-și plătească taxele lunar.

Una dintre cauzele care generează aceste probleme este aceea că principiul banul urmează pacientul nu este respectat în România. Pacientul care beneficiază de serviciile medicale oferite de o companie privată ce are contract cu Casele de Asigurări a plătit deja o contribuție către stat, însă banii lui ajung la prestator cu o întârziere de 18 luni. Dacă pacientul ar fi avut acea asigurare de Sănătate “la purtător”, prestatorul și-ar fi putut recupera banii mult mai repede. Astfel se blochează un întreg sistem al cărui singur scop trebuie să fie sănătatea pacienților. Pe scurt, iată pașii care duc la blocarea sistemului de Sănătate:

• beneficiarul prestează serviciile către spital;
• spitalul nu plătește serviciile prestate;
• prestatorul nu primește veniturile stabilite în urma contractului semnat, astfel că se află în imposibilitatea de a plăti salariile angajaților și de a-și plăti partenerii;
• prin urmare, angajații sunt disponibilizați;
• partenerii furnizorului în cauză își cer datoriile în instanță. Pot cere chiar insolvența furnizorului;
• datorii în lanț sunt acumulate din cauza Sistemul Sanitar de Stat Romanesc.

În final, din nefericire, singurul care pierde este pacientul, deoarece se află în imposibilitatea de a accesa servicii medicale angajate de furnizorul privat și cel de stat. Pe tot acest traseu avem câțiva actori de bună credință. Primul este chiar pacientul, care plătește CAS obligatoriu ce reprezintă 5,5% din cât câștigă. Al doilea actor de bună credință este furnizorul privat care oferă pacientului posibilitatea de a accesa servicii de calitate ce nu se găsesc în sistemul public de sănătate. Singurul actor de pe piața sănătății din România care nu respectă regulile și care se comportă arbitrat este chiar statul. De aceea,  pe termen mediu și lung trebuie gândite politici care să restrângă tot mai mult rolul statului. Doar competiția reală poate genera performanță.

“Dacă pui Guvernul în fruntea deșertului Sahara, în cinci acolo va fi o lipsă de nisip”, era una dintre glumele preferate spuse în diferite ocazii de președintele Ronald Reagan și de economistul Milton Friedman. Ce-i drept, de prea mulți ani rămânem fără nisip în Sănătate sau în Educație, iar fiecare încercare de reformare reală a sistemului s-a lovit de reacții puternice generate fix de persoanele care s-au obișnuit să fraudeze și să căpușeze banii românilor. Resurse financiare există, însă acestea sunt cheltuite ineficient și arbitrar.

 

George Daniel Rîpă a lucrat ca jurnalist, iar în prezent este consultant politic şi scrie pe platforma conservatoare În Linie Dreaptă. Poate fi citit și pe https://www.facebook.com/george.ripa