Cum ar fi ca fiecare om să primească lunar, un fel de rentă sau salariu, doar pentru că există? Vi se pare un vis? Ei bine, ideea a fost deja implementată, cu titlu experimental, în Canada, Alaska, India, Namibia sau Olanda. Fiecare finlandez va primi o astfel de alocație universală începând cu 2017. Iar Elveția se pregătește și ea să voteze aprobarea acestei măsuri.

Este justificată această idee de a primi bani fără muncă? Dar sustenabilă din punct de vedere economic? Cum ar acționa ea asupra moralei care guvernează societatea omenească. Iată tot atâtea întrebări la care încearcă să răspundă Jacques Attali, sociolog și economist, fost consilier al lui François Mitterand, pe blogul său personal.

Ideea este atât de proteiformă încât o găsim atât în discursurile economiștilor celor mai liberali, cât și la cei mai radicali anti-globaliști. Pentru unii, alocația universală ar permite simplificarea hățișurilor ajutoarelor și impozitelor și ar reduce masiv rolul statului, inclusiv prin privatizarea educației și sănătății, pe care fiecare și le-ar finanța după dorință. Pentru ceilalți, ea ar permite garantarea mijloacelor de trai pentru orice om, ar reduce exodul rural și ar îmbunătăți integrarea în piața muncii, care nu se poate face decât dacă există încredere în viitor, și nu sub presiunea situației de moment; ar constitui deci un element al respectului de sine, condiție a exprimării talentultelor fiecăruia.

Alții văd lucrurile oarecum mai diferit: de exemplu, își imaginează că, pentru a lupta împotriva recesiunii, băncile centrale, în afara banilor pe care îi oferă băncilor comerciale, ar putea să verse fiecărui om în contul său o sumă de bani gratis, pe care îi numesc „bani elicopter”, dat fiind că ar pica din cer.

Iar alții, indignați de mizeria din cele mai sărace țări de pe glob, cred că o sumă forfetară anuală pentru toți oamenii, le-ar permite acestora să trăiască decent. Pentru Franța, cifra s-ar ridica la 800-1000 de euro.

Alții propun ca suma să difere în funcție de vârsta și statutul social al beneficiarului. Ea ar fi finanțată din impozite sau din tipărire de monedă.

Criticii ideii sunt și ei numeroși:

- Dacă este vorba doar de a simplifica hățișul administrativ, atunci am reveni la vechiul proiect al impozitului negativ, care a eșuat. S-ar pierde impactul specific al tuturor ajutoarelor existente, care au și ele rostul lor, de vreme ce au fost instituite. Atunci, alocația universală ar deveni doar un ajutor social în plus.

- Dacă scopul este ameliorarea veniturilor celor mai săraci, este de așteptat un efect devastator asupra pieței muncii, de vreme ce s-ar putea supraviețui fără a face nimic.

- Există și riscul ca angajatorii să reducă salariile cu un nivel aproximativ egal cu al alocației.

- În fine, în cazul Franței (și al României – n.r.), o asemenea alocație nu ar avea nici un impact de dezvoltare economică și nici nu ar duce la crearea de locuri de muncă, deoarece creșterea cheltuielilor ar merge mai degrabă în importuri.

În realitate, pentru mine, alocația universală și-ar găsi rațiunea de a fi în extraordinara agravare a concentrării bogățiilor și în absența unei capacități mondiale de a crea cerere, ceea ce duce la o periculoasă spirală deflaționistă.

Putem deci imagina, la scară mondială, sau cel puțin la nivelul Europei, o alocație rezervată celor mai săraci, care ar veni să completeze veniturile lor directe și care ar fi vărsată sub formă de cupoane, utulizabile pentru a achiziționa servicii și produse alimentare ale agriculturii din micile gospodării țărănești.

Fiecare cupon ar avea o valabilitate de trei ani, iar vânzătorul produselor l-ar putea transforma în bani gheață la trezorerie. Impactul asupra dezvoltării și al locurilor de muncă ar fi cu siguranță semnificativ. Ar merita încercat, măcar pentru trei luni.