Un nou volum de evocări a apărut recent la Editura Timpul sub semnătura lui Dan Ciachir.

„Când vorbim despre dragostea de trecut, trebuie să fim atenți, este vorba despre dragostea de viață; viața este mai mult trecut decât prezent.” Cu o referire la acest citat din Marguerite Yourcenar își încheie Dan Ciachir noul volum de evocări apărut de curând la Editura Timpul pentru a conchide: „Așadar, evocarea trecutului, inclusiv în scris, este o formă a iubirii de viață”.

O formă a iubirii de viață este de altfel și titlul ales de autor pentru a figura pe coperta cărții, în care sunt adunate amintiri despre mari personalități sau personaje mărunte, despre momente istorice sau detalii pitorești, într-o alăturare fermecător-eteroclită, așa cum este, la urma urmei, viața însăși.

Vă mai amintiți, de pildă, vagoanele-restaurant, acum dispărute din păcate, dar care acum câteva decenii făceau plăcută sau măcar suportabilă orice călătorie cu trenul? Iată-le evocate de Dan Ciachir:

„Marcate în Mersul trenurilor printr-un cuțit și o furculiță, spre deosebire de vagoanele-bar simbolizate printr-un pahar cu picior, vagoanele-restaurant din România intrau în componența acceleratelor și rapidelor care circulau pe distanțe mari, parte din ele trecând și granițele țării. Cele mai elegante și îngrijite se găseau pe rutele București-Timișoara, București-Cluj, București-Oradea și retur. Își începeau programul la zece minute după plecarea trenului din stația de pornire și închideau la ora 23. Teoretic, un client nu putea să ocupe un loc la o masă mai mult de 50 de minute, regulă respectată doar când era aglomerație. Cei cu simțul localului în sânge rămâneau încă cu orele în vagonul-restaurant și nu se ridicau decât cu puțin timp înainte ca trenul să ajungă la destinație, trecând prin vagonul de clasă spre a-și lua bagajul. Erau o mare bucurie întâlnirea cu un prieten în tren și așezarea împreună la o masă a birtului pe roate, unde timpul trecea mai repede, iar lista de băuturi conținea apă minerală, răcoritoare, cafea, câteva sorturi de spirtoase, două-trei soiuri de vin alb și cel puțin unul de vin șu îmbuteliate în sticle de tei sferturi de litru. O băutură tipică și aproape o exclusivitate a vagoanelor-restaurant  de pe vremuri era berea București bine fermentată din sticlele de 800 de mililitri. Cât privește mâncarea, în afară de mezeluri, meniul includea fripturi la tavă – grătarul era de obicei evitat întrucât făcea fum -, șnițel, creier pane, pește prăjit sau rasol...”

Un episod memorabil evocat în carte este prilejuit de participarea lui Dan Ciachir la un seminar în Malta, în 1990:

«Mă gândeam la cele opt pagini ale mele, intitulate Nevoia de libertate spirituală, în care pomeneam de rădăcinile protestante ale comunismului, născut în Occidentul Europei, insistând apoi asupra rezistenței spirituale a Bisericii și a culturii în România... Auditoriul însă era însetat de politic, așa cum văzusem în decurs de trei zile, interesat mai mult de fapte decât de „analize”...

Ajuns la tribună, am arătat textul pe care îl pregătisem, mărturisind că nu-l voi citi din dorința de autenticitate. „Domniile voastre – am început – aparțineți Occidentului, care a prăsit teoreticește comunismul ; noi l-am trăit.” Am continuat în sensul acesta, cu exemple concrete, chiar cu unele trimiteri anecdotice sau de culoare, arătând apoi că libertatea este mai întâi spirituală înainte de a fi politică. Am terminat după 20 de minute. După aplauzele de rigoare, m-am întors pe scaunul meu. A venit o întrebare la care am răspuns (una destul de comună), după care s-a ridicat un domn trecut de 60 de ani, mic de stat, adus de spate, îmbrăcat elegant, care părea că strigă și mă acuză îndreptând arătătorul spre mine. Traducătoarea îmi șoptea: „Și l-ați omorât în mod barbar pe Ceaușescu...”

După ce furiosul domn s-a așezat la loc, am spus foarte calm: „Știu că sunt mulți juriști în sală. Ei vor înțelege mai bine următorul lucru: Ceaușescu a fost rugat, în repetate rânduri, să abolească pedeapsa cu moartea. Ultima dată, în noiembrie trecut. S-a dovedit inflexibil. Așa încât a fost condamnat după propriul său Cod Penal...” În timp ce rosteam apăsat ultimele cuvinte, au izbucnit aplauze.»

Iată mai jos și două scurte fragmente din evocarea intitulată memorabil Boierul îmbisericit despre Alexandru Paleologu.

„Pe 15 octombrie 2000, Alexandru Paleologu m-a poftit să vin la hirotonia întru arhiereu a unui tânăr arhimandrit, Părintele Ambrozie, în vârstă de 31 de ani, care fusese până atunci stareț al Schitului Darvari, devenit ulterior episcopului Giurgiului. Așa încât am mers împreună la Biserica Sfântul Spiridon Nou de pe Calea Șerban Vodă la începutul Liturghiei care preceda hirotonia. Am văzut atunci că doamna Paleologu era obișnuită cu rânduielile slujbei: a îngenuncheat la cele patru momente consacrate; ceea ce a focut și soțul ei în timpul Prefacerii.” (...)

„Alexandru Paleologu se deosebea radical de majoritatea scriitorilor și intelectualilor români contemporani prin atitudinea sa față de Rusia, pe care o considera o țară europeană, prețuindu-i cultura laică – Tolstoi era romanicerul său preferat – și teologia ortodoxă. Vorbea cu înlesnire – fapt ce reiese  și din volumul său de dialoguri Interlocuțiuni – despre Rusia kieveană, despre Andrei Rubliov sau despre disputa dintre slavofili și occidentaliști care a marcat secolul al XIX-lea, ca și despre deosebirea dintre slavofili și panslaviști, pe care mulți îi amestecă în aceeași căciulă; despre opera lui Soljenițîn – la el acasă am văzut cele patru volume din Roata Roșie – scriitor care adusese la realitate mulți intelectuali și artiști occidentali marxiști.”

Nu voi încheia această prezentare fără a pomeni de evocarea dedicată unui scriitor a cărui valoare uriașă este egalată doar de caracterul său: Pavel Chihaia.

«La începutul anilor 2000, l-am întâlnit de mai multe ori pe Pavel Chihaia în apartamentul vărului său din blocul de pe strada Batiștei 1-3, unde trăgea și Nicolae Stroescu-Stânișoară când venea de la München. Odată am petrecut două ore minunate alături de arhitectul Cristian Moiesescu și de Barbu Cioculescu, sosit împreună cu soția și fiul. Așezat într-un  fotoliu în încăperea de la etajul al nouălea, cu deschidere peste centrul orașului, Pavel Chihaia, de acum octogenar, se simțea la largul său: fără să caute lucrul acesta, el era, în mod firesc, „moderatorul” discuției. Îmi plăcea politețea sa organică, manifestată și de la distanță: trecut de 80 de ani, apoi de 85, ba chiar și de 90, continua să corespondeze cu prietenii, trimițându-le de Paști și de Crăciun felicitări alese cu gust și grijă. L-am auzit spunând: „Dacă aș mai avea 60 de ani, m-aș întoarce în țară”, cu tonul cu care alții spun: „dacă aș mai avea 20 de ani...”

Prețuindu-i întreaga proză și înseosebi Blocada, pe care am numit-o „o carte cât o operă”, nu i-am ascuns lui Pavel Chihaia admirația pentru Petru Dumitriu, care-l considerase singurul său emul. Mi-a spus că nu s-au întâlnit niciodată în străinătate după anul 1978, când și Pavel Chihaia s-a exilat. Am mai reținut că Petru Dumitriu scria mult, fără poticneli și fără să revizuiască textul. Însă mi-a rămas cu precădere în minte o mărturisire pe care care autorul Cronicii de familie i-a făcut-o lui Pavel Chihaia în timpul unei plimbări prin Herăstrău, în 1945 sau 1946, când parcul mai purta numele Regelui Carol al II-lea: „Sub regimul pe cale să se instaureze nu vor mai exista decât două categorii de oameni: sclavi și stăpâni. Iar eu nu vreau să fiu sclav”. Și n-a fost, însă prețul plătit a depășit așteptările. Spre deosebire de el, Pavel Chihaia nu a fost nici sclav, nici stăpân de sclavi, ci a rămas un om liber.»

„Evocarea trecutului este o formă a iubirii de viață”: iată un motto pe care Dan Ciachir ar trebui să și-l treacă pe toate volumele sale de memorialistică.