Veteranii albanezi ai războiului civil din 1999 au savurat clipa independenţei.
Steaguri, claxoane, petarde, strigăte. În spatele acestor manifestări ale bucuriei stau aproape două milioane de albanezi, fiecare cu povestea lui despre anii în care au visat la independenţă. Unii au făcut-o cu arma în mână şi au rămas cu păcate de neşters, dar „a meritat“. Veteranul şi „erorile“
Îl cheamă Ardi Tarik, are în jur de 40 de ani şi părul puţin grizonat. Se foieşte cu privirea lipită de geamuri prin Hotelul Grand din Priştina, fixând mulţimea care începe să se strângă afară, fluturând steagurile negresângerii. Intră din când în când în vorbă cu oamenii, să-i mai treacă timpul până când se va face ora 15.00. Este ora pe care o aşteaptă de 10 ani, deşi n-a ştiut până în urmă cu câteva zile la ce pagină va fi deschis calendarul zilei în care ceasul independenţei îşi va face loc.
A venit în Priştina dintr-un sat anonim, de la vreo 80 kilometri depărtare. Poate fi orice sat, povestea lui e a majorităţii albanezilor care întâmpină în Priştina cea mai importantă zi a provinciei. Dacă îl întrebi cu ce se ocupă, îţi spune „cartea de vizită“ care îl defineşte cel mai mult: „Sunt veteran de război. Altceva nu mai contează“. În urmă cu 9 ani, Ardi era aproape de Priştina, în enclave, atacându-i pe sârbi împreună cu fraţii săi de arme. A făcut şi puşcărie pentru „erorile“, din război, aşa cum le denumeşte el, încruntându-se uşor.
Este de acord că un alt cuvânt pentru erorile de război ar putea să fie „crimă“, dar nu merge până acolo încât să asocieze cuvântul cu persoana lui. „A fost război, a trebuit să ne luptăm cu sârbii. Am făcut câteva «erori» atunci, pentru care am făcut puşcărie. Astăzi, ţara lor este ţara mea, deci a meritat“, spune Ardi. Peste doar o oră nu-i va mai păsa de frigul crâncen de afară şi va ieşi în stradă, unde va striga fericirea unei naţiuni care nu a ştiut sau nu a putut să devină stat decât prin violenţă.
Iar în enclavele în care se comiteau „erori“ acum 9 ani sârbii vor avea de luat încă o decizie majoră: dacă să accepte că brusc au devenit diaspora în fosta lor ţară sau dacă să se opună acestei realităţi politice, cu riscul ca istoria să se repete. CE URMEAZĂ
Patru scenarii posibile pentru Kosovo 1. Vestul recunoaşte independenţa, UE preia controlul SUA şi principalele ţări membre UE recunosc Kosovo. Majoritatea membrilor UE recunosc noul stat „în al doilea val“, mai puţin şase, între care România. UE îşi trimite în provincie administratorii juridici şi poliţiştii. 2. Serbia recomandă sârbilor kosovari să respingă secesiunea. Sprijiniţi de Belgrad, cei 120.000 de sârbi din Kosovo resping secesiunea şi-şi formează un parlament separat în nordul provinciei. Serbia întăreşte reţeaua de structuri paralele, deja prezentă în Kosovo, cimentând o partiţie de facto.
3. Serbia ia contramăsuri împotriva noului stat. Belgradul închide graniţele şi instituie un embargo comercial. Serbia ar putea recurge la întreruperea livrărilor de apă şi energie electrică şi a serviciilor de telefonie şi internet. 4. Criză politică în Serbia. Coaliţia de guvernământ a Serbiei se destramă din cauza divergenţelor pe tema direcţiei de urmat după pierderea Kosovo. Urmează alegeri anticipate, precum şi un referendum în care poporul va decide calea: spre Vest (UE) sau spre Est (Rusia). CUM SE NAŞTE UN STAT
Secesiunea, anunţată cu 10 minute mai devreme
> 16.05. Parlamentul de la Priştina se reuneşte pentru a proclama independenţa > 16.49. În aclamaţiile adunării, parlamentul votează independenţa Kosovo cu zece minute mai devreme decât era programat > 18.35. Drapelul statului Kosovo independent, care are conturul teritoriului trasat cu galben pe un fond albastru, însoţit de şase stele, a fost prezentat în parlamentul de la Priştina > 22.50. Cei trei lideri se adresează populaţiei.
Recomandările noastre
