"Pre munţii despre apus se află o fiară, care mai că a-şi adeveri că este a Moldovei şi se numeşte de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreţ, pântecile vitoan şi mai înalt la ciolane, coarnele supţiri crescute drepte în sus şi vârfurile lor cele foarte ascuţite sunt puţin întoarse în afară. O fiară sălbatică şi grabnică şi asemenea ca şi căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu puşca. Şi aceasta este fiara a căriea cap l'au luat stemă ţărei Dragoş Voevod Domnul cel dintâi al Moldovei." Dimitrie Cantemir

Zimbrul. Un ecou de peste veacuri.

Există clipe culminante, întregite în ceasuri de copilărie ferventă, când orice nouă întâmplare capătă dimensiuni legendare în inima copilului, așezându-se în sufletul său ca o pată iremediabilă pe o rochie imaculată. Din când în când, pata își face apariția în aria vizuală a purtătorului, renăscând prin tainice simțuri, acele amintiri de relevantă intensitate emoțională.

Eram copil când am auzit prima dată de zimbrii la lecția de istorie din clasa a patra. Un animal mare și impunător, cu blană brună și ochii blânzi, o ființă sălbatică care a avut cinstea să rămână imortalizată în istorie: chipul său este simbolul zugrăvit și astăzi pe stema frumoasă a Moldovei.

Momentul în care domnul învățător a început să relateze cu deosebit interes povestea bătrânei Moldove a rămas un punct central în amintirile mele de elev al școlii primare.

A fost ziua în care mintea mea a creat o legătură irevocabilă între bravul domnitor Ștefan cel Mare și legendarul zimbru. Legătura vie care m-a determinat recent să iau la pas drumul forestier din țara Hațegului și să ajung în scurtă vreme la faimoasa rezervație de zimbrii Hațeg-Silvuț.

O întindere mare la poalele pădurilor ocrotește un grup restrâns de zimbrii. O familie pe cale de dispariție care amintește de veacuri nu demult apuse.

Ochii lor cenușii te privesc fix și pătrunzător. Par să te întrebe fără rezerve care este rostul tău pe meleagurile lor liniștite. Privind statura impozantă a masculilor, m-am întrebat și eu cum a fost posibil ca o astfel de ființă să ajungă pe cale de dispariție. Atat de puternici în aparență și totuși, atât de vânați și de amenințați de om!

Zimbrul. Un ecou de peste veacuri

Zimbrii sunt animalele pădurilor carpatine, obișnuiți să trăiască în grupuri de minim zece indivizi și să se hrănească cu varietatea plantelor din aceste ținuturi ( ierburi, arbuști, mărăcini etc.). Fiind numită de ecologi " o specie-umbrelă", zimbrii au o contribuție esențială la fertilizarea solurilo. De asemenea, mențin un echilibru între zonele împădurite și zonele de pășune.

Zimbrii trăiesc în cirezi, iar acestea sunt conduse întotdeauna de femele puternice. Turmele sunt compuse din femele, viței și masculi tineri. Un aspect interesant este statutul solitar al masculilor adulți. Aceștia se alătură grupului doar la vremea împerecherii. Totodată, vițeii se nasc primăvara, când hrana începe să devină accesibilă.

În ceea ce privește stema României și stema Moldovei, există o permanentă confuzie între bour și zimbru. Capul de bour a figurat pe stema veche moldovenească. După ce acesta a dispărut, a fost înlocuit în cel mai firesc mod posibil cu capul de zimbru ( după 1550), fapt evidențiat de modificarea curbei coarnelor spre interior. De asemenea, stema Regatului României a preluat simbolul Moldovei alături de celelalte reprezentări emblematice ale provinciilor românești.

Ce s-a întâmplat cu zimbrul după Primul Război Mondial

Această specie de mamifere a dispărut din libertate după Primul Război Mondial. Tragedia a fost scânteia care a demarat o serie de proiecte pentru reintroducerea zimbrilor în natură. S-au înființat mai multe rezervații naturale în Europa cu scopul de a îndrepta una din nenumăratele greșeli pe care omul le-a făcut într-un context de așa zisă evoluție a societății umane.

Din păcate, omul a fost și este adesea în iluzia unei încrederi excesive în propriile puteri. Dumnezeu i-a oferit titlul și responsabilitatea de "stăpân al naturii", dar omenirea abuzează permanent de resursele acesteia, considerând natura o sursa inepuizabilă de materie primă.

Am continuat să mă uit cu curaj în ochii cenușii ai zimbrilor din rezervația Hațegului, în acei ochi care par a recita cu o demnitate copleșitoare, poezia lui Adrian Păunescu:

"Se roagă de el, dar se roagă-n zadar Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul S-a tras și din stemă, s-a tras din ziar Și pleacă, tăcut, și din ultimul timbru.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani, Un neam luminat și puternic și mîndru. Jignit de dușmani, ieftinit de plăvani, Se-nchide-n afară și fuge-năuntru."