Cineva mi-a spus, malițios: − Alex, tu ai o costiță de naționalist. − O costiță?! am replicat eu. Nu o costiță, coșul pieptului cu totul. Dacă un român declară că iubeşte Cehia, că îi admiră pe cehi, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba cehă, nimeni nu se miră şi nu îl dezaprobă. Dar dacă un român declară că iubeşte România, că îi admiră pe români, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba română, este aproape sigur că va fi acuzat de naţionalism şi blamat.

S-a ajuns la o situaţie absurdă. Un român care îşi iubeşte ţara nu şi-o poate iubi decât pe ascuns, cu sentimentul clandestinităţii. Steagul american, cu cele cincizeci de stele, este în mod spontan arborat de americani, în multe situaţii, pe faţadele caselor lor. Steagul românesc tricolor nu are aproape nimeni curaj să-l desfăşoare în vreo împrejurare, ca să nu fie considerat ridicol. 

Cu ani în urmă o navetă spaţială americană cu echipaj multinaţional a luat foc în văzduh şi toţi cosmonauţii – oameni frumoşi şi optimişti, după cum reieşea din fotografii – au murit. Ziarele au relatat atunci, printre altele, un fapt care a emoţio nat pe toată lumea (m-a emoţionat şi pe mine): unul din membrii echipajului, evreu, ceruse, înainte de expediţie, ca proviziile să cuprindă şi mâncare „cuşer”, în conformitate cu credinţa lui. M-am gândit atunci cum s-ar mai fi hlizit ziariştii noştri dacă printre astronauţi s-ar fi aflat şi un român, care ar fi pretins să aibă în cosmos mâncare tradiţională românească. Cu hiperexersata lor aptitudine de a persifla, ei ar fi confecţionat titluri de genul: „Mămăligă şi sarmale printre stele”, „În cosmos miroase a mici” etc.

Paradoxul funcţionează şi invers. Dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre oricare alt popor decât poporul român, riscă s-o păţească rău de tot, fiind acuzat de xenofobie. Dar dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre poporul român, toţi cei din jurul lui îl aprobă cu entuziasm sau tac.

Să nu mi se spună că este vorba de manifestarea spiritului critic, de luciditate etc. Nu la aceste situaţii mă refer. Eu am în vedere denigrări neruşinate a ceea ce este românesc, acte de defulare dizgraţioase, care ar trebui să se petreacă în intimitatea locuinţei sau într-un cabinet psihiatric, nu în public.

„În fiecare zi ne batem joc/ de păsări, de iubire şi de mare” (Romulus Vulpescu) şi mai ales de propria noastră ţară, cu o lipsă de dragoste şi de respect despre care credem în mod greşit că e la modă în Vest, dar care, în realitate, îi consternează pe vestici. Iar cei care ne iubim ţara trebuie să avem grijă să nu se afle că o iubim, pentru ca nu cumva să fim stigmatizaţi.

Intelectuali de elită de azi sunt incapabili să citească literatura corect. Mereu apare câte unul care nu reușește, de pildă, să înțeleagă „Doina” lui Eminescu decât ca pe o expresie a xenofobiei. Dar Eminescu este un mare poet, nu un autor de doctrină politică. Naţionalismul lui este o formă de sentimentalism. Iubirea lui pentru România este metafizică, nejustificabilă, ca şi iubirea pentru Veronica Micle. Mâine- poimâine cine știe ce lider de opinie o să-l acuze pe Eminescu că a făcut o gravă discriminare iubind-o doar pe Veronica Micle şi ignorându-le pe celelalte femei.

Fiecare om – şi cu atât mai mult un mare poet – are dreptul să iubească orice ţară vrea, inclusiv propria lui ţară. N-o să vină un ideolog de serviciu să ne spună ce să iubim şi cum să iubim. Dacă naţionalismul devine legislaţie sau acţiune politică, da, trebuie să ne simţim îngrijoraţi şi să ne opunem. Sentimentele care fac splendoarea literaturii sunt periculoase când se transformă în program politic. Din sentimente s-au dezvoltat monstruos şi fascismul, şi comunismul. În politică poate fi admisă numai şi numai raţiunea. Dar un intelectual nu trebuie să confunde planurile.

Eminescu este pedepsit post-mortem pentru că şi-a iubit ţara. Blaga a fost pedepsit încă din timpul vieţii pentru aceeaşi vină. Scriitorii noştri de azi au învăţat lecţia, ei evită cu grijă să calce pe mina care i-ar putea arunca în aer. Dar din această precauţie are de pierdut chiar literatura lor, ratând măreţia. Iată ce scrie Evgheni Evtuşenko în impresionantul său roman „Să nu mori înainte de moarte (trad. de Ştefan Dimitriu): „Şi mireasma fumului din cădelniţa legănată deasupra celor botezaţi, şi duhoarea de putreziciune a celor împuşcaţi fără vină, ce stăruia în minţile noastre, şi boarea tufelor de măceş hrănit cu sânge, şi respiraţia întretăiată de emoţie a noilor botezaţi întru Domnul – toate acestea erau aerul patriei ce ţi se dă o singură dată şi care nu poate fi înlocuită cu nimic.”

Când voi găsi într-o carte scrisă de un autor român de azi o asemenea frază răscolitoare voi celebra, în sinea mea, renaşterea literaturii române.