Scenariul salvator

Dar Robert își construia în minte un scenariu salvator, așa că teama de ordonanță și reținere l-a ocolit, ca pe o fecioară neprihănită.

-Aveți avocat sau vă chem unul din oficiu ?

-Pentru ce urmează să vă propun, niciun avocat nu mi-ar fi de folos, a plusat Robert.

-Mai rara atâta siguranță din partea unuia care urmează să-și piardă libertatea, s-a înfuriat procurorul. Și, mă rog, despre ce propunere e vorba?

-Eu sunt doar un pion pe tabla de sah a infractorilor, domnule procuror.

-Lasați modestia deoparte, nu scăpați cu metafore.

-Aveți dreptate, sunt nebunul regelui, dar nimic mai mult, iar partida nu se câștigă capturând nebunul.

-Ba bine că nu ! o să cădeți cu toții până la rege, a intrat procurorul în joc.

-Dar cum ar fi să câștigați dintr-o singură mișcare ? fără să vă mai chinuiți să capturați toate piesele.

-Prietene, începi să mă plictisești. Dacă ai ceva de spus, spune!

-Cer în schimb libertatea mea, domnule procuror.

-Ți-au dat să bei ceva pe drum, domnule ?

-Ba din contră, sunt cât se poate de lucid. Vreau să denunț în schimbul libertății mele.

Viața la Curte. Denunțul

Balsam pentru urechile procurorului cuvântul denunț. Curcubeu de culori în fața ochilor, vis împlinit, bucurie orgasmică.

-De ce nu ai spus așa de la început ? vrei o apă, o cafea ?

Viața începea să-i surâdă lui Robert, deși părea mai degrabă un zâmbet hâd, dar cine să-l observe?

Declarațiile au curs în râuri de tuș, nume de oameni fără nicio vină pluteau în mocirla de cuvinte pe care Robert o vărsa la picioarele procurorului care deja visa promovări și laude. Acuzarea avea o listă de oameni pe care trebuia să-i trimită după gratii.

-De ăsta ce știi ?

-Nu-l cunosc.

-Trebuie să îl cunoști.

-Dacă trebuie, atunci îl cunosc. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, eram chiar prieteni. Poate i-am dat și bani pentru că m-a ajutat, mulți bani.

-Vezi că merge ? spune mai departe.

-La fiecare credit îi dădeam un procent de 40%. Toată afacerea a fost ideea lui.

-Trebuie să confirme și altcineva scenariul ăsta, i-a spus procurorul.

-Cred că notarul și evaluatorul ar putea face asta, dacă le promiteți libertatea. Vom fi trei împotriva lui, oricine ne-ar crede.

-Sper să fie la fel de cooperanți ca tine.

-Dar nu mă arestați astăzi, nu ?

-O să primești un control judiciar.

S-a mințit mult, asumat și voit, complice și abuziv, dar cine suntem noi să judecăm munca unui procuror ? în definitiv, cu toții putem deveni infractori cu intenție sau fără.

Arestul preventiv

Judecătorii au arestat preventiv tot ce li s-a cerut, complăcându-se în superficialitatea cu care se analizează, în general, arestul preventiv.

Dacă trei denunțători spuneau aceleași lucruri, trebuia să fie adevărat, doar nimeni nu minte din pasiune. Procurorul se mândrea cu captura sa, pusese cu botul pe labe funcționari bancari, directori, prosperi oameni de afaceri, sechestrase averi fabuloase și le răpise tuturor libertatea.

Robert era solicitat periodic să își reia declarațiile, ca un lait motiv al acuzării de care nu se putea desprinde.

Acuzații au fost trimiși în judecată, închiși între copertele unor dosare penale cu sute de volume pe care nimeni, vreodată, nu le va citi.

Trecuseră șapte ani de la momentul la care Robert fusese agățat din scara avionului pentru a fi interogat, șapte ani de când i se promisese libertatea.

Dar procurorii nu se țin intotdeauna de cuvânt și așa se face că eroul nostru, s-a trezit condamnat la șapte ani de închisoare într-un alt dosar penal pe care îl dăduse uitării. Mizase pe faptul că înțelegerea inițială îi oferea imunitate totală, însă socoteala fusese una greșită.

Un denunț mizerabil, făcut de fostul lui asociat și prieten l-a transformat în pușcăriaș înaintea celor pe care îi denunțase în urmă cu șapte ani.

Începea să aibă remușcări pentru toate minciunile pe care le îndrugase la parchet, doar ca să-și obțină libertatea.

-Ochi pentru ochi, Răzvan, ochi pentru ochi.

Cuvintele acestea îl trezeau în fiecare noapte, adunându-i sudoarea rece pe șira spinării ca niște spini de gheață care îl făceau să tremure asemeni unei frunze în vânt.

„Domnul spune să nu minți”

Trecuseră trei luni de când își executa pedeapsa, când a primit o citație de la instanță. Era chemat ca martor în procesul în care fusese un denunțător mincinos. Trebuia să-și susțină declarațiile, să povestească judecătorului tot scenariul. În noaptea dinaintea înfățișării o visase pe bunica :

-Căiește-te până nu e prea târziu. Domnul spune să nu minți !

-Ia mai lasă-mă în pace, mamaie. Ce vrei, să mă condamne și pentru mărturie mincinoasă?

Ajuns în fața judecătorului și-a jucat rolul cu multă convingere. Acuzații îl priveau uluiți, dar Robert nu-și dorea decât să se termine cât mai repede povestea asta. Două săptămâni nu a mai fost om, nopțile îl chinuiau teribil, coșmarurile îi provocau dureri fizice pe care le simțea până în oase.

-Ochi pentru ochi, răsuna din nou vocea întunericului.

E vineri dimineață, iar Robert își aștepta soția și băiatul la vizită, încercând să își ascundă tulburarea și oboseala care nu-i dădeau pace.

-Ți-a murit copilul, l-a anunțat sec un gardian. L-a lovit o mașină pe trecerea de pietoni.

Tăcere surdă, nedumerire absurdă. De ce băiatul ?

Reîntors în fața judecătorului Robert avea să recunoască minciuna :

-Vă mențineți declarațiile date în timpul urmăririi penale ?

-Domnule președinte, alea sunt doar cuvintele procurorului, nimic nu e adevărat. Am spus orice ca să scap. Mi-e rușine de oamenii ăștia. Rușine...