Adrian se așezase cu destul de mare greutate în micul fotoliu pe care i-l indicase psihologul și încerca să-și scoată surplusul de carne care îl ținea captiv ca într-o menghină.

-De obicei, la doctor te întinzi pe pat sau măcar pe o canapea. Sau cel puțin eu așa am văzut în filme. E al naibii de strâmt tofoliul ăsta. O să-mi intre în fund, a încercat Adrian să glumească.

-Numai că aici nu sunteți la doctor, l-a contrazis interlocutorul. Eu sunt psiholog.

-Totuși, o canapea n-ar strica.

-Ar strica, credeți-mă!

Cam brutal doctorul ăsta, sau psiholog ce-o fi, gândea Adrian. Și are un aer cam cretin, abia aștept să plec.

-Vă ascult, i-a întrerupt psihologul șirul nemulțumirilor nerostite.

Adrian a mai încercat o ultimă aranjare în fotoliul chinuitor și s-a lăsat păgubaș. La cât era de firav bietul obiect de mobilier, cele 120 de kilograme ale bărbatului îi puneau rezistența la aspre încercări.

-Părcă am bucile în cătușe!

-Poftim?

-Fotoliul ăsta mi-a prins bucile în cătușe!

Adrian era fericit că debitase asemenea cuvinte și spera să detindă puțin atmosfera încarcată din cabinetul psihologului.

-Domnule, te rog să încetezi cu lamentările, de când ai intrat nu faci decât să te plângi de fotoliu. Am și alți pacienti care așteaptă după dumneata.

-Nu, nu mai aveți pe nimeni. Am întrebat-o pe secretară.

Acest individ gras și imbecil începea să îl irite la culme pe psiholog.

-Se pare că sunteți mai agitat decât mine, a remarcat Adrian. Cred că aveți nevoie de un psiholog care să vă liniștească. Înțelegeți ce vreau să zic?

-Te ascult, domnule, i-a răspuns apăsat. Să începem odată.

-Păi găsesc că este foarte amuzant ca un psiholog să aibă nevoie de un psiholog, a continuat Adrian.

-Dumneata chiar nu înțelegi nimic din ce-ți spun, nu-i așa ? Ești un pacient care are la dispoziție o oră ca să se descarce de probleme, sau să tacă dacă asta vă ajută mai mult.

-Cum ar fi să te plătesc ca să tac? Pot să te tutiesc, doctore? Mai bine te scot la o bere și vorbim ca între bărbați. Înțelegi ce vreau să zic ?

-Ți-am mai explicat că nu sunt doctor. Continuă, te rog. Încep să te înțeleg din ce în ce mai puțin.

-Poți să-mi spui Adrian, mă face să mă simt mai confortabil. Păi, doctore, dacă nu mă înțelegi, înseamnă cu nu mă poți ajuta. Eu credeam că voi, ăștia care terminați medicina, aveți capul plin cu de toate. Dar se pare că al tău e plin de nimic dacă nu înțelegi un om simplu ca mine.

-Am terminat psihologia, nu medicina.

-Asta explică multe. Sincer să-ți spun, m-ai blocat și nu mai știu cum să încep. Îmi făcusem și eu un scenariu, să nu intru așa brusc în poveste.

-Prefer să intri brutal direct în detalii.

-Pari plin de furie, doctore, zici că mai ai puțin și mă strângi de gât. Nu e bine, ascultă la mine. Un psiholog ar trebui să-și încuie nervii în casă, să-i țină sub lacăt, să-i îngroape cât mai adânc. Nervii îți întunecă conștiința, iar conștiința e judecătorul suprem. Cum să mă judeci dumneata pe mine, când arâți de parcă ai avea cărbuni aprinși în gură?

-Aici nu te judecă nimeni, nici măcar propria conștiință, i-a răspuns psihologul.

-Doctore, aici greșesti. Conștiința mea e neobosită și cum fac o greșeală, cum mă lovește.