O visa deseori cu părul răvășit și buzele ei roșii ce-i dezveleau toți dinții când zâmbea, sau serioasă, privindu-l pe deasupra ramelor grosolane de ochelari de care n-avea nevoie, dar pe care îi purta ca să pară mai sofisticată. Alteori inventa dialoguri imaginare, trăind aievea întâmplări fericite, îi cerea părerea pentru orice nimic și doar când Lelia încuviința din cap că e de acord, avea curaj să meargă mai departe.

Se cunoscuseră în fața cinematografului din centru, parcă ar fi fost ieri. Dan venise neînsoțit, cât de inspirată decizie, iar ea, privea descumpănită mulțimea ce aștepta să intre, căutând cu privirea pe cineva care lipsea.

N-aveai cum să n-o remarci pe Lelia, pur și simplu n-aveai cum. Și orb de-ai fi fost, în prezența ei ochii începeau să vadă, de teamă că nu vor mai întâlni vreodată perfecțiunea stând pe două picioare.

Dacă astăzi l-ar întreba  cineva cum arăta Lelia, ar fi incapabil să o descrie, imaginea  ei trebuie simțită, nu descrisă în cuvinte comune și uzate care i-ar știrbi frumusețea.

Mai presus de cuvinte, dincolo de orice comparație, în afara șabloanelor lexicale, asta era Lelia pentru Dan.

În seara aceea, la cinema, a pândit-o să se asigure că este singură, iar când fata abandonase așteptarea unei persoane care nu se sinchisise să apară și a plecat, a strigat-o :

-Hei, am un bilet în plus dacă vrei să intri.

Ce replică stupidă de agățat o fată ca ea, dar altceva mai inteligent nu-i trecuse prin minte. În plus, era vorba despre premiera filmului cu James Bond , fusese bătaie mare pe bilete. Dar Lelia nu l-a auzit, continuându-și drumul.

-Stai, ce naiba, doar nu te mănânc! Am văzut că voiai să intri la film, am un bilet în plus.

Aproape că o prinsese de haină dorind să o oprească, gâfâind de emoție și fluturând triumfalist tichetul. Lelia i-a zâmbit.

-Mulțumesc, dar nu e cazul.

-Nu-ți cer bani pe el.

Dumnezeule, altă gafă! Cum să-i spună așa ceva? Îi venea să-și tragă un milion de palme pe secundă pentru neghiobia pe care o făcuse.

-Mulțumesc, dar n-am nevoie, îi răspunsese fata politicos.

Dan nu era pregătit pentru un refuz, dar părea incapabil să găsească vorbe inteligente, care să nu o pună pe fugă.

-Dacă nu accepți oferta mea, n-am să mai merg nici eu la film și am așteptat toată săptămâna premiera.

Și de ce ar fi trebuit să îi pese unei fete ca Lelia despre viața ta, neghiobule? Te comporți ca un psihopat, pleacă până nu atingi abisul ridicolului, și-a spus Dan.

În fine, ca să n-o mai lungim, niciunul dintre ei nu mai intrase la film în acea seară, dar nici nu se întâmplase nimic demn de  a fi povestit. Lelia plecase spre casă, abătută și ușor melancolică, Dan rămăsese în loc, mulțumindu-se să o privească.

-Într-o seară tot o să vadă filmul, și-a spus el. am s-o aștept.

La cinematograf nu s-au mai întâlnit niciodată, însă Dan avea să o descopere într-o duminică la ștrand, în compania cătorva prietene. Acum era șansa lui să o impresioneze, mizând pe fizicul irezistibil și pe dibăcia cu care executa săriturile în apă.

Așa a început povestea lor de dragoste – în slip și cu pielea udă, admirându-se reciproc și înfrânându-si cu greu pornirile.

-Vreau să merg la o școală postliceală de asistente medicale, i-a mărturisit Lelia.

Dan era militar și visa la o carieră strălucită în domeniul apărării, însă dorința lui cerea sacrificii, cel mai mare fiind acela de a se afla mereu la dispoziție, fiind mutat de la o unitate militară la alta, ca un nomad ce nu-și găsește rădăcinile.

-Vrei să fi soția mea, Lelia ?

Îngenuncheat, ținând în mâini o cutiuță de catifea ce ascundea un superb inel cu smarald, Dan aștepta un răspuns.

-Da, sigur că vreau.

s-au căsătorit la nici șase luni de când se cunoscuseră, dar lumea vorbea că dragoste mai mare ca a lor nu mai văzuse, astfel că n-avea niciun sens să mai aștepte. Lelia împlinise 19 ani în ziua în care a spus da, deși părinții o rugaseră să nu se grăbească și să-și termine liceul, având tot timpul din lume pentru măritiș. Ce știau ei despre dragostea adevărată ?

Proaspăt căsătoriți s-au mutat împreună, departe de ochii iscoditori ai familiei, mai fericiți și împliniți ca niciodată. Dan o venera, era tandru și atent, grijuliu până la absurd și gelos ca orice îndrăgostit.

Îl bucurase nespus decizia Lelia de a renunța la școală, pentru că nu se simțea deloc confortabil știind-o înconjurată de liceeni dominați hormonal, care i-ar fi putut fura iubita. Lelia se amuza de gelozia lui, gândind că e o dovadă incontestabilă de iubire, pentru care ea trebuia să se considere norocoasă.

Numai că, în scurtă vreme, devenise prizoniera casei, fiind năpădită de îndatoririle conjugale ce apasă pe umerii fiecărei soții iubitoare. Prietenele ei se distrau, mergeau la petreceri decadente, schimbau iubiți după iubiți, trăind o viață pe care Dan o detesta.

-Să-mi mulțumești că te-am smuls din anturajul lor depravat și te-am făcut femeie de casă.

Lelia vorbea la telefon pe ascuns, invidioasă, de cele mai multe ori, pe viața plină de aventură a fostelor colege de clasă cu care încă mai ținea legătura.

-Aș vrea să termin liceul, i-a spus într-o zi. Am vorbit cu directorul și mă acceptă.

-De fapt îți lipsește viața de acolo, recunoaște. Ești ca un pește pe uscat, crezi că nu te văd?

-Nu e adevărat, l-a înfruntat Lelia. Am nevoie de diploma de bacalaureat pentru școala postliceală, doar nu o să rămân toată viața casnică.

Coaja fină de soț iubitor a lui Dan se făcuse țăndări și, fără ezitare, a plesnit-o direct peste gură. Uimit de propriul gest, a îmbrățișat-o imediat, cerându-i iertare:

-Uite ce m-ai obligat să fac! Iartă-mă, știi doar cât de mult te iubesc.

Acea palmă, prima palmă și reacția femeii atunci când o primește, sunt hotărâtoare pentru viitorul ei. Acceptarea avea să legitimeze gestul și, unde a fost loc pentru una, vor încăpea mai multe.

Lelia îi povestise celei mai bune prietene despre reacția lui Dan când îi vorbise despre intenția de a-și finaliza studiile, insistând, însă, asupra regretului bărbatului, semn cert de căință și iubire.

-Lelia, viața asta nu e de tine. Toată lumea știe că militarii sunt violenți și posesivi, chiar nu înțeleg de ce te complaci în căsnicia asta. Te-a transformat într-o sclavă, abia dacă mai reușim să vorbim, ne vedem pe ascuns de parcă am face ceva rău. Când ai fost ultima dată la coafor, când ți-ai cumpărat ultima rochie ?

-Dan mă iubește și nu duc lipsă de nimic. Îmi cumpără rochii, îmi cumpără pantofi, sunt o femeie norocoasă.

-Ți-a dat o palmă și presimt că nu va fi ultima.

Lelia i-a închis telefonul, regretând că i se destăinuise, dar nu avea de gând să mai repete greșeala. Femeile, oricât de prietene ți-ar fi, sunt mereu măcinate de invidie.

Regretând sincer acea palmă, Dan era hotărât să se revanșeze, invitându-și frumoasa soție la cel mai scump restaurant din oraș. Aveau să petreacă o seară minunată, pentru că a doua zi Dan pleca într-o misiune de șase săptămâni.

Tinerețea și farmecul Leliei au întors multe capete, stârnind admirația bărbaților și disprețul femeilor de la mese. Iar când au ieșit  la dans, privirile celor din jur o analizau în cele mai mici și indecente detalii, ridicând pulsul lui Dan, deloc încântat de succesul vizibil al soției sale.

-Ți-am spus să nu te îmbraci cu rochia asta atât de decoltată. Zici că te-am adus la bordel, e plin ringul de dans de bale.

-Dar tu mi-ai cumpărat-o, credeam că îți place.

-Ei bine, nu-mi mai place, arăți foarte indecent. De fapt nu strică rochia, ci atitudinea ta. Te porți de parcă ai fi o regină și aștepți să îți cadă lumea la picioare.

Lelia și-a înfrânat greu lacrimile, iar când se întorceau spre masă un tânăr a oprit-o, prinzându-i încheietura mâinii într-un gest familiar :

-Lelia, tu ești? De când nu te-am văzut. Credeam că te-ai mutat din oraș.

Cine mai era și impertinentul ăsta?

-Bună, Tudor, te-ai întors de la facultate ?

Cei doi vorbeau ca și cum Dan ar fi fost invizibil și probabil că ar fi continuat să o facă dacă bărbatul nu ar fi intervenit brutal în discuție :

-Eu sunt soțul ei.

-Deja te-ai măritat? Vai, ce păcat că am pierdut o fată așa frumoasă!

-Mi-a părut bine să te revăd, Tudor, i-a spus Lelia.

-Poate ne întâlnim zilele astea la o cafea, stau în oraș până sâmbăta viitoare. Dacă ai timp, evident. Bănuiesc că ești asistentă medicală cum ți-ai dorit, nu ?

-De fapt, am renunțat la școală, nu era de mine treaba cu spitalul. Acum am alte priorități.

-Păcat, am fi putut face echipă bună, eu doctor, tu asistenta mea, îți dai seama ? ca în copilărie când ne jucam de-a spitalul.

Dobitocul ăsta insistent era student la medicină și apăruse de nicăieri ca să le strice seara. Dan a strâns-o de braț pe Lelia, forțând-o să pună capăt scenei ridicole în care ea flirta, fără pic de rușine, în văzul tuturor.

-Mi-a părut bine să te cunosc, Dane, i-a strâns Tudor mâna. Ești un bărbat norocos, să știi. Foarte norocos...

Mă rog, Dan nu vedea niciun motiv de mândrie în a avea o nevastă admirată, ba, mai mult decât atât, simțea o nevoie acută să o lovească, temperându-și, cu mare greutate, dorința.

-Mergem acasă, i-a spus Leliei. Mi-ai stricat tot cheful.

-Dar nici nu am apucat să mâncăm, te rog frumos, l-a implorat femeia. N-am mai ieșit la un restaurant de anul trecut.

-Atunci poți să rămăi singură, eu plec.

Seara era compromisă, poate chiar viitorul familiei, iar Lelia căuta, zadarnic, să-și îmbuneze soțul. Ar fi acceptat cu bucurie chiar și o palmă, poate două, dacă acest lucru ar fi șters amintirea celor petrecute în restaurant.

Dan, în schimb, se gândea cu groază că a doua zi avea să plece într-o misiune de șase săptămâni, lăsându-și nevasta pradă ispitelor. În final, ambii au decis să tacă, rumegând, în liniște, planuri pentru viitor.

Era trecut de miezul nopții când Lelia i-a cerut iertare și l-a sărutat pe întuneric, ghicindu-i toate locurile preferate. S-au împăcat fără vorbe, doar cu gesturi pentru că, dincolo de toate mărunțișurile care le tulburau viața, se iubeau cu adevărat.

-Ai să-mi lipsești infinit, i-a spus Dan a doua zi, când se pregăteau să-și ia la revedere. Să fii cuminte, te implor.

-Prostuțule, știi că trăiesc doar pentru tine. Îți promit că n-am să ies din casă până te întorci.

-Și nu te gândești să te reîntorci la școală în lipsa mea, da ?

-Hai să nu discutăm astfel de lucruri în pragul ușii, a refuzat Lelia să îi răspundă. Să ajungi cu bine, dragul meu.

Dan era convins că femeia lui va face toate lucrurile interzise în astea șase săptămâni, își va vizita prietenele depravate, poate chiar și pe acel nesuferit de Tudor, care îi vor băga în cap idei tâmpite. Ar fi dat orice să nu plece, dar rigorile vieții militare nu țineau cont de dramele conjugale, iar Lelia putea profita din plin de libertatea de a nu-l avea în preajmă.

Cumva, despărțirea lor forțată nu a fost atât de dramatică precum se așteptau. Vorbeau la telefon în fiecare seară, la ore dintre cele mai târzii, pentru că Dan își imagina că ținând-o ocupată, o va împiedica să iasă din casă.

Era duminică la prânz când a  apărut în pragul ușii, mai devreme cu o zi decât ar fi trebuit. Lelia era în bucătărie, gătea, cu muzica dată la maxim, fiind pe punctul de a face un atac de cord când brațele bărbatului au cuprins-o.

-Dumnezeule, puteam să te împușc, noroc că aveam mâinile ocupate.

-Așa primire îmi faci ? credeam că te bucuri să mă vezi mai devreme.

-Iartă-mă, dragule, mi-ai lipsit.

S-au îmbrățișat cu pasiune, ca doi îndrăgostiți obligați să se întâlnească pe ascuns și viața lor părea iar frumoasă.

-Poți să iei pușca asta din picioarele mele ? M-a stresat în fiecare zi, treceam pe lângă ea cu grijă să nu se descarce.

-Of, n-ai ținut minte nimic din ce te-am învățat. Ți-am explicat că nu se poate descărca singură, are o piedică, pe care trebuie să o tragi. Bine că nu a fost nevoie sa o folosești.

-Doar nu credeai că am s-o ating vreodată, nu ?

-Lelia, nu e de glumă. Stau destul de îngrijorat când te știu singură în casă. O folosești la nevoie.

Bărbatul a luat arma pe care o lăsase gata încărcată în urmă cu aproape șase săptămâni, a verificat-o și, ochind un punct imaginar, a apăsat pe trăgaci. Singurul glonț a țâșnit cu zgomot asurzitor căutând, disperat, o țintă ca să nu fie nevoit să  se risipească.

Capul Leliei a plesnit ca un dovleac copt, împrăștiindu-se în mii de bucățele ce au spoit pereții bucătăriei. În liniștea asurzitoare ce a urmat, copleșitor mai era doar mirosul de carne încinsă amestecat cu cel de praf de pușcă.

Un apel la poliție a anunțat decesul :

-Mi-am împușcat accidental soția, cred că e moartă.

Când au ajuns cei de la ambulanță, Dan plângea. Ușa de la intrare era larg deschisă, iar pe pardoseală din holul de primire bărbatul stătea în genunchi, murmurând vorbe de neînțeles :

-E în stare de șoc, să-i dăm ceva.

Deloc impresionați de starea soțului îndurerat, polițiștii sosiți la fața locului au început ancheta în forță. Din fericire, vinovatul se afla chiar în fața lor, tânguindu-se ca o femeie slabă, în încercarea de a-și justifica gestul.

-Vă jur că n-am știut că e încărcată, s-a declanșat cum am atins-o.

-Poate că te-aș crede, prietene, dacă nu te-aș fi găsit îmbrăcat în haine militare. Du-te cu gogoșile astea la alții, nu la mine, care sunt vulpoi bătrân și am halit sute de mincinoși ca tine. O mândrețe de fată, i-ai zburat creierii cât colo.

-Credeți-mă, nu aveam niciun motiv să o ucid, o iubesc.

-Te sfătuiesc să taci, e spre binele tău. Cheamă-ți mai bine avocatul.

Polițistul pe care Dan încerca să îl convingă era cel care conducea ancheta și părea al naibii de priceput la treaba asta.

-De unde știu că bestia a ucis cu intenție? Păi vă spun eu, domnule procuror. În primul rând e militar, iar arma crimei are o piedică, nu se poate declanșa automat. În al doilea rând, priviți-i mâinile și hainele și spuneți-mi ce remarcați ?

-Îi tremură ? a șovăit procurorul.

-Sunt curate, nu are nicio picătură de sânge pe ele. Un soț disperat că și-a omorât accidental nevasta, sare să îi acorde primul ajutor, o îmbrățișază. Trebuia să îl găsim într-o baltă de sânge, în schimb, el s-a poziționat disciplinat la intrare, departe de victimă, ca un ucigaș rece și calculat.

Procurorul punea mare preț pe experiența comisarului aflat în pragul pensionării, iar argumentele pe care acesta i le prezentase i se păreau logice.

-Îl ducem la audieri și vedem ce iese.

Dan a fost arestat preventiv, judecătorul motivându-și decizia pe impactul pe care moartea Leliei îl provocase în rândul micii comunități din care aceasta făcuse parte. Prietenele fetei povestiseră despre viața captivă pe care fusese obligată să o ducă de când se căsătorise, despre palma primită sau interdicția de a se întoarce la școală.

Chiar și Tudor, studentul la medicină fusese chemat la audieri, iar episodul pe care acesta îl povestise i-a convins, o dată în plus, pe anchetatori, că Dan era un criminal cu sânge rece.

-M-a sunat într-o zi și mi-a propus să organizăm o întâlnire cu mai mulți foști colegi de clasă. O revăzusem, după multă vreme, într-un restaurant și i-am propus să mă caute cât timp mai eram în oraș.

-A venit singură sau însoțită ?

-Singură, soțul ei era plecat într-o misiune, iar Lelia arăta ca un evadat. Fetele chiar glumeau pe seama faptului că e prizonieră în propria casă, dar nu am înțeles prea bine la ce se refereau. Îl cunoscusem pe soțul ei în treacăt, mi s-a părut un individ extrem de crispat și posesiv.

-Cum s-a comportat la acea întâlnire ?

-Lelia a fost foarte tăcută și mereu cu ochii pe ceas. Ne-a avertizat de la bun început că la ora 10 trebuia să fie acasă. Altceva nu știu, pentru că eu am plecat din oraș la facultate. Îmi pare atât de rău că e moartă...

Deci presimțirile lui Dan se adeveriseră – în lipsa lui Lelia se distrase, ieșise din casă, se întâlnise cu acel Tudor. Era oare cu putință ca Dan să fi aflat toate acestea și să se răzbune ? verificările făcute la unitatea militară unde bărbatul  se afla  în misiune nu erau de mare ajutor acuzării – acesta nu părăsise niciodată baza.

Șansele unei condamnări pentru omor existau, dar anchetatorii și-ar fi dorit să găsească un mobil mai puternic al crimei, o dovadă că Dan aflase de escapada Leliei.

-Să-i audiem pe chelnerii care i-au servit la masă, cine știe ce putem afla. E un oraș mic, oamenii se cunosc.

Barmanul le-a mărturisit că fusese coleg de liceu cu Dan și țineau legătura și în prezent, ba chiar ieșeau la o bere ori de câte ori se ivea ocazia.

-Ați observat-o pe victimă în acea seară în restaurant ?

Martorul șovăia să răspundă, iar polițistul i-a simțit ezitarea.

-Bănuiesc că nu vrei să fii acuzat de complicitate la crimă, nu-i așa ?

-Cum adică ?

-Adică simplu – dacă ascunzi lucruri, te transformi în infractor și complice. Deci ai văzut-o sau nu ?

-Este posibil să o fi văzut, erau mulți la masă.

-Uite ce e, băiete, încep să-mi pierd răbdarea. Acum mă minți și îți ofer o ultimă șansă să te reabilitezi. Deci, cum rămâne ?

-Era acolo.

-Bun, vezi cât de ușor a fost ? și, când ai văzut-o, ce ți-ai spus? Ia să îl anunț eu pe fratele meu Dan că nevastă-sa își face de cap.

-N-a fost chiar așa.

-Dar cum a fost, hai spune tu ?

-Păi, i-am telefonat și dintr-una în alta, i-am spus că soția lui petrece cu mai multe persoane.

Polițistului îi venea să-i strâmbe mutra neisprăvitului din pricina căruia Lelia își pierduse viața.

-Și Dan ce ți-a răspuns ?

-M-a întrebat cine stă lângă ea și câte persoane sunt, iar eu i-am răspuns că e un tip pe care nu îl cunosc, dar care vorbește foarte tare. I l-am descris puțin și asta a fost totul.

-Păi nu ți se pare că e de ajuns ? i-ai băgat omului mortul în casă, după care ți-ai văzut de viață. Nebunul vine acasă, își imaginează ce e mai rău despre nevastă și îi zboară creierii. Și totul, datorită vigilenței tale. Te felicit tinere !

Judecătorii nu s-au lăsat convinși de ipotezele acuzării, iar Dan a fost condamnat pentru ucidere din culpă – arma se declanșase accidental, chiar dacă țintise capul Leliei.