Ca să întri în casa Mirunei trebuia să fii un privilegiat al sorții, un soi de ființă superioară care împarte nectarul cu zeii atotputernici. Miruna, asemeni fecioarelor mitologice, își păzea sanctuarul cu acea sfințenie amestecată cu barbarism despre care ați citit prin basme și, la cea mai mică pângărire, chipul ei diafan se metamorfoza într-un monstru cu șapte capete.

Ca multe fete bătrâne, își personificase casa până într-acolo încât o considera o bucățică din trupul ei, o durea fiecare crăpătură și suferea pentru orice ușă trântită care îi tulbura liniștea perdelelor.

Hectare de mileuri și goblenuri pe care le lucrase cu mâinile ei dibace asigurau căsuței comfortul termic de care regimul comunist o vitregise. Tronau greoaie și colorate peste măsuța de cafea, peste scaunul pe care ședea telefonul ce nu suna niciodată, deasupra televizorului ori pe mașina de spălat, stricată de vrei 15 ani, dar de care era atât de legată sentimental, încât nu se îndura să o arunce.

Miruna mai avea o pasiune – bibelourile. I se părea că nimic nu definește mai bine priceperea umană decât acele mici obiecte fragile , al căror unic scop era acela de a ne înfrumuseța viața. Le știa pe fiecare după nume și își amintea întotdeauna, cu precizie matematică, data și locul cumpărării.

-Pisicile astea două le am de la Vasile. Mi le-a dăruit la a treia întâlnire, când credeam că ne vom căsători, își amintea cu nostalgie. Uite, Miruna, asta albă și delicată ești tu, iar cea neagră și mustăcioasă sunt eu, îi spusese Vasile.

Miruna umpluse trei găleți de lacrimi primind acel cadou care valora mai mult decât orice inel de logodnă.

-Le cumpărase de la Sala Dalles, nu erau chinezării ieftine, continua Miruna, deșirând firul amintirilor. Mă și vedeam în rochia de mireasă, doamne, cum strici tu rânduiala oamenilor!

-Ce s-a întâmplat cu Vasile?

-A plecat ca prostul să facă revoluție în stradă în 89. Văzuse el la televizor că toți bărbații de vârsta lui erau pe baricade și a vrut să se facă folositor. Mi-a spus doar atât – Miruno, mă duc să dau jos dictatorul, iar în luna de miere mergem la Paris. Trei ore mai târziu era la morgă.

-Măcar a murit erou pentru o cauză nobilă.

-Erou pe naiba! Nici nu a apucat să ajungă unde se trăgea. L-a lovit tramvaiul 21 și l-a făcut afiș. Aiurit cum era, a traversat Calea Moșilor fără să se asigure. Maică-sa a încercat să-i scoată certificat de revoluționar, dar nu i-a ținut minciuna.

-Și alți bărbați nu ai mai iubit, Miruna ?

-La ce bun ? am eu destule pe cap ca să mă mai leg și cu grija unui bărbat. Aș muri să-l văd cocoțat cu picioarele pe mileurile mele și cu berea atârnată în fața televizorului. Eu iubesc liniștea, ordinea și curățenia.

Maniacă până la obsesie, Miruna făcea curățenie generală în fiecare sâmbătă, frecând cu sârg și dedicație fire de praf imaginare și lustruind fiecare obiect până la subțiere. Perdelele se spălau o dată la cinci săptămâni pentru că bătrânețea se împotrivea cu toate forțele ei unei curățenii mai temeinice.

Serviciul de cafea din camera de zi era piesa de rezistență a casei – îl cumpărase de la un shop din Constanța în urmă cu 20 de ani. Nu-l folosise niciodată, i se părea un sacrilegiu să-și atingă buzele de porțelanul fin ce ar fi putut crăpa sub puterea unei înghițituri. Și apoi în România nimeni nu aducea o cafea de calitate care să merite a fi turnată în ceștile ei.

-Miruna, dar un copil nu ți-ai dorit niciodată ?

La întrebarea asta nu răspundea, dar se gândea cu groază la faptul că un copil sparge, murdărește, pătează, udă tot ce atinge. De fiecare dată când se gândea că un străin i-ar putea pătrunde în casă, puțina carne care-i mai rămăsese sub obrajii scofâlciți se încorda și tremura ca în fața unui dezastru.

Mainile ei îmbătrânite, ridate și țepene ca scoarța unui copac se împreunau a rugăciune, mulțumind cerului pentru singurătatea pe care i-o dăruise.

-Miruna, dar cui o să-i rămână toate astea după ce tu nu vei mai fi ?

-Doctorul m-a încredințat că trec lejer suta dacă duc viața disciplinată de până acum. Și-apoi om mai vedea.

Tot blocul știa povestea Mirunei și nu se sfia să o critice ori de câte ori evenimentele cereau astfel de reacții.

-Când s-o curăța, îi facem casa muzeu și o împăiem.

-Am auzit că vorbește cu bibelourile și că are o comoară îngropată în casă.

Toate aceste răutăți o încredințau pe Miruna, o dată în plus, că tovărășia oamenilor nu îi era necesară.

Dar iată că într-o zi, pe când își lustruia cele șase lingurițe de argint moștenite de la bunica, a simțit o durere puternică în piept. Inima îi dădea de știre că venise vremea să se îngrijoreze. Cu ultimele puteri s-a îndreptat spre telefonul care nu suna niciodată și a alertat ambulanța.

-Este cineva lângă dumneavoastră ? a întrebat-o operatorul.

-Nimeni, sunt singură.

-Atunci vă rog să descuiați ușa.

-Să le spuneți celor care vin să se descalțe la intrare, bine ?

-E ultima noastră grijă, doamnă. Lăsați deschis ca să nu vă spargem ușa.