Evenimentul Zilei > Justitie > Confesiunile unui procuror. Viața la Curte
Confesiunile unui procuror. Viața la Curte

Confesiunile unui procuror. Viața la Curte

Numele meu e Luța Grigore. Am intrat la medicina dupa trei încercari nereușite, iar pe la jumatatea facultații m-am lasat. Nu era de mine. Prea multa bataie de cap. Așa ca iata-ma la treizeci de ani, dat afara din camin și întors cu coada între picioare în casa parinteasca. Vreo șase luni m-am chinuit sa învaț cum se face cafeaua într-un bar de la parterul unui mall, dar era sub nivelul meu așa ca miam dat demisia. M-am gândit apoi sa fac un curs de manichiura. N-am vazut niciun barbat care sa taie unghiile femeilor și mi s-a parut o chestie atragatoare.

Toata placerea mi-a pierit când m-am pricopsit cu o ciuperca de la foarfecele pe care le foloseam la curs. Am renunțat. Dupa un an de rataciri și introspecții am dat la drept. Spre suprinderea tuturor, am intrat din prima. Voiam sa ma fac procuror. Sa trimit în judecata corupți, barmani hoți și manichiuriste evazioniste. 

Eram un fel aparte de brânza buna în burduf de câine, cum ar spune tata, dar asta nu m-a descurajat. Ma și vedeam dând infractorii cu capul de masa și fluturându- le catușele ca sa-i fac sa marturiseasca.

– Nu era mai simplu daca intrai în poliție? M-a întrebat cel mai bun prieten al meu, plin de aroganța. La cât de prost ești, ieși la pensie fara o carte de munca. Uita-te la mine, sunt doctor, am o familie, am bani, tu ești un ratat. Mi-e și rușine ca-ți sunt prieten.

A fost ultima discuție pe care am mai avut-o cu acel individ și mi-am jurat ca va veni o vreme când soarta lui va atârna de pixul meu. Între timp am devenit și procuror. N-am prins post în București pentru ca n-am avut loc de aia cu pile care, oficial, se cred mai detepti decât ceilalți.

– Și-acum ce-ai de gând sa faci? M-a întrebat mama când i-am spus ca trebuie sa plec la un parchet aflat la mama naibii.

– În doi ani sunt în București,nu-ți face griji.

Optimismul meu a fost prea debordant, se pare. Au trecut cinci ani și abia acum am biroul meu în București, pe strada Scaune, din spatele Spitalului Colțea. Pentru cine nu cunoaște, acela e sediul mai multor parchete din București. Cladirea e urâta și prost împarțita, dar e capitala țarii, oameni buni. Constat cu bucurie ca barbații au devenit o raritate prin instituția asta, așa ca sunt înconjurat numai de femei procuror și de grefiere. Am o colega de birou grasa, trista și singura, aflata veșnic la cura de slabire.

– Ce faci cu plasa aia plina de iaurturi? O întreb.

– Azi e ziua de lactate, am început iar meniul diferențiat.

– Nu sunt cam multe? insist, mai mult ca sa o enervez.

– Sunt opt.

– Mai femeie, ideea cu slabitul e sa fii cumpatat. Degeaba îți iei doar iaurturi, daca manânci o cisterna.

– Mâine am mere și ma echilibrez, râde colega, deloc ofensata de cuvintele mele.

– Vezi sa nu aduci toata livada.

Cam astea sunt conversațiile noastre zilnice și ma plictisesc teribil. Am aproape patruzeci de ani și sunt singur. Ma rog, e un fel de a spune, pentru ca dorm în aceeași casa cu parinții. Ce-i drept, parchetul ne deconteaza chiria, dar condiția e sa nu ai casa ta. Dar mama și tata s-au gândit sa-mi faca un bine și mi-au donat apartamentul lor. De parca nu mi-ar fi ramas tot mie când ei n-or mai fi.

– Mama, din cauza voastra pierd chiria de la stat, ma vaitam când am auzit isprava cu donația.

– Lasa, Luța, ca ai casa ta, nu-ți trebuie alta. Cât o sa mai traim noi? E luni dimineața și gasesc pe birou un dosar cu un bilețel ce-mi poarta numele.

– Ce-i cu asta? O întreb pe colega.

– Sunt dosarele lui Popescu. A promovat și ne-au fost repartizate tuturor.

Îl rasfoiesc cu scârba. Nu-mi place sa vin dupa alții sa fac curațenie.Dosarul are vreo zece volume, dar îmi ocupa tot biroul. Ucidere din culpa – îmi place cum suna și dau pagina dupa pagina. E plin de infractori, la o prima lectura. Un stupid accident de munca, urmat de moartea nefericitului.

Odata cu plecarea colegului Popescu, am ramas singurul barbat din parchet. Bine ca am scapat de el, era un prost. Uite cum și-a batut joc de frumusețea asta de dosar. Îmi scot o coala și încep sa scriu numele parților și ale martorilor. Zece volume și doar doi doi inculpați? Gasesc acest fapt absolut revoltator. Trebuie sa fac eu totul. Dau de niște fișe medicale întocmite de un doctor de medicina muncii al carui nume îmi parea cunoscut.

Cu greu reușesc sa deslușesc numele de pe parafa, dar rezultatul ma mulțumește deplin – doctor Olimpiu Statescu. Nu era altul decât fostul meu amic imbecil, care ma sfatuise sa intru în poliție.

– Ha, știam ca va veni și momentul razbunarii. Strig în birou, dând glas gândurilor mele.

Ce facuse doctorul Olimpiu Statescu? Habar n-aveam, dar trebuia sa gasesc ceva. Nu-l puteam lasa doar cu calitatea de martor. Dumnezeu, daca exista, mi-l scosese în cale sa-i arat ce înseamna sa fii procuror.

– Daca fișele astea medicale sunt false sau antedatate?

– Tu vorbești singur? Ma întreaba colega.

– Uneori, ma ajuta sa-mi limpezesc mintea.

Simțeam ca e ceva necurat la mijloc, iar superficialitatea procurorului dinaintea mea lasase sa se scurga timp prețios în cauza. Rasfoiesc tratate de medicina, caut legislație, citesc regulamente, orice numai sa gasesc o greșeala cât de mica.

– Știam eu, ma trezesc iar țipând. Victima avea 1,70, iar în fișa medicala scrie 1,83. A înlocuit documentele cu cele ale altui pacient, ca sa induca în eroare ancheta. În realitatea nu l-a consultat niciodata pe muncitorul ala.

Fapta era aparent banala – unui muncitor necalificat, fara echipament de protecție, îi cazuse în cap o caramida, iar în urma loviturii a murit trei zile mai târziu. Omul lucra la o firma care monta aere condiționate și daduse colțul în prima zi de munca. Fostul procuror îi cercetase pe patronii firmei pentru ucidere din culpa, iar pe doctorul Olimpiu Statescu îl ignorase complet.

– Omul asta avea tensiunea mare și diabet. În fișa medicala nu scrie nimic despre așa ceva. Poftim, analizele puse de doctorul Olimpiu Statescu la dosarul medical indica o glicemie normala. Cum naiba sa fie normala daca nefericitul ala avea diabet? Nemernicul a falsificat analizele.

De unde știam eu toate astea? Sa spunem ca am fler și miros infractorii, iar pe doctorașul asta îl banuiam de tot ce era mai rau. N-aveam deocamdata nicio proba, dar îmi era clar ca omul ala nu era apt de munca pe care o facea. Cum naiba sa te cațeri pe cladiri sa montezi aere condiționate când ai diabet? Cum? Vedeam clar cum se prefigureaza un abuz în serviciu la orizont. Plus un fals și uz de fals, poate și o luare de mita, ca doar Olimpiu Statescu nu facea nimic gratis.

I-am anunțat pe cei doi patroni ai firmei ca urmeaza sa fac audieri în cauza și voi începe cu medicul de medicina muncii. Cum era de așteptat, inculpații panicați au pus mâna pe telefoane și l-au alertat pe martor :

– Domnule doctor, m-a sunat acum un procuror nou care a preluat dosarul și zicea ca vrea sa va audieze.

– N-are decât.

– Ma gândeam sa ne întâlnim înainte, poate nu mai țineți minte cum s-a întâmplat.

– Va aștept la cabinet dupa patru.

Planul meu dadea roadea. Obținusem un mandat de interceptare și toata convorbirea era înregistrata. Inculpații voiau sa influențeze un martor. I-am reținut pe amândoi de cum au intrat în cabinet. A doua zi au fost arestați preventiv de catre fosta mea iubita, judecatoarea Geta Dobrescu, iar soluția a ținut și în contestație. Fata asta era extrem de urâta și îi puțea gura ca o ghena, dar avea o minte stralucita. O foloseam deseori când doream o arestare preventiva.

Peste câteva zile i-am adus pe cei doi inculpați arestați și le-am spus verde în fața :

– Ori mi-l dași pe doctorul Olimpiu Statescu, ori faceți sarbatorile dupa gratii.

Au cedat imediat cei doi imbecili și cu avocații de mânuța concepeau denunțurile. Treaba era simpla : recunoșteau ca doctorul falsificase documentele medicale ale victimei, ca le ceruse mita pentru asta și nu îl examinase niciodata pe muncitorul mort.

– Daca vreți pot sa scriu și ca i-a dat soției mele un concediu medical fara sa o vada, acum câteva luni.

– Dovezi, vreau dovezi.

– Am toate mesajele pe whats app și confirma și soția la o adica.

Eram mulțumit. N-am mai cerut prelungirea arestului preventiv pentru cei doi, pentru ca aveam alte planuri. I-am învațat cum sa-l determine pe doctor sa comita fapte similare, în așa fel încât sa le credibilizez pe cele din dosarul meu. Voiam sa stau liniștit ca nu-mi întoarce vreun judecator zelos dosarul înapoi.

– Domnule doctor, am și eu nevoie de un concediu medical pentru soție, ca data trecuta.

– Desigur, pentru câte zile? – Sa fie șapte ca avem treaba.

– În regula, o sa îi trec hernia ei, ca tot se vaita ca nu-i da pace.

– Și mai am o rugaminte : am angajat niște muncitori saptamâna trecuta, dar n-am apucat sa le facem fișele medicale. Ni le parafați și noua sa nu avem iar probleme?

– Bineînțeles. Mi le-ați adus?

Probasem infracțiunile vechi cu unele noi, dar similare. Știu, sunt bun, prea bun pentru parchetul asta amarât care nu ma merita. I-am adus la cunoștința acuzațiile doctorului Olimpiu Statescu fara nicio patima. Ma îmbatasem, deja, cu o seara înainte, așa ca reușeam sa par sobru și echidistant. Ma privea uluit :

– Luța, n-am facut nimic, sunt nevinovat. De ce dracu te-ai facut procuror ca sa ma arestezi pe mine?

Zâmbeam. Era și asta un motiv. Acum aștept condamnarea.