Cum ne-am dat jos de pe vârful Cristianu Mare (1799 metri), goniți de vânt și de răsuflarea înghețată a muntelui, ne-am lăsat în stânga, zgâriind cu colțarii zăpada aspră de pe o aripă costelivă a drumului spre Poiana Brașov. Am fugit (trei prieteni) de traseul pe care suisem, dinspre Brașov, via Șaua Tâmpei, peste Crucurul Mare.

Și nu doar pentru că nu agreem repetițiile. Ci pentru că ne era o foame teribilă. În plus, am scăpat astfel și de slalomurile printre teribiliștii pârtiei, și de tentația de a ni-i agăța de gât.

Pui la cuptor și bere la halbă

Cabana Postăvaru, pentru că la masa ei visam să ne hidratăm (apa din recipientele noastre înghețase) și să ne astâmpărăm neliniștea stomacului, ne aștepta. Cu freamătul ei cald și panorama-i fastuoasă. Am atins în treacăt cu privirea umerii intimidanți ai Bucegilor, ne-am scuturat bocancii și am pășit înăuntru. Unde mirosea a ciorbă de fasole, a pui la cuptor și a vin fiert.

„Trei beri la halbă!”, am comandat scurt, debarasându-ne de mănuși, supramănuși, geci, căciuli, gâtare și alte amănunte vestimentare umede. În stânga și-n dreapta, la mese, oameni rumeni în obraji, veseli, obosiți, fericiți. Din afară, intrau la căldură alții și alții, legănați ca niște pinguini în mersul opintit al clăparilor.

Istorie pe pereți

„Ce doriți de mâncare?”. Vocea ospătarului m-a dezmeticit dintr-o amorțire plăcută. „Avem doar trei feluri de ciorbe și doar trei variante pentru felul doi”, a completat aproape instantaneu garçonul. „Mai vrem trei beri!”, a venit la fel de rapid și răspunsul nostru, mormăit de doi la unison și încuviințat scurt din cap de al treilea.

„Trei ciorbe de fasole, cu ceapă roșie, două porții de pui la cuptor și una de cârnați”, a venit, ulterior, și comanda iscodită de gazda noastră. Am înfulecat fără să mai trăncănim și, după încă un rând de bere la halbă, eu, personal, am început să deslușesc istoria cabanei înșirată pe pereții din lemn în fotografii vechi sau obiecte ce aminteau de trecut: un piolet rudimentar, o pereche de VM-uri – bocancii vânătorilor de munte -, încă una, o raniță roasă, schiuri îmbătrânite în lemn strâmb la vârf…

Prima casă din Poiana Brașov

Povestea cabanei Julius Römer-Hütte Postăvaru, a celui mai vechi refugiu montan permanent din munții României, crește în fața mea din colbul amintirilor agățate drăgăstos pe șipcile lăcuite. Zămislită în 1883 de membrii Asociației Carpatine Ardelene SKV (Siebenbürgische Karpaten Verein), cabana a reprezentat totodată și prima construcție de pe raza Poienii Brașov. De fapt, de aici s-a dat startul îmblânzirii și tulburării muntelui.

Oare câți dintre turiștii care bat iarnă de iarnă pârtiile din Poiana Brașov, într-un du-te, vino amețitor, știu că în urmă cu 150 de ani se urca spre înălțimi cu schiurile în spinare și abia apoi se trăia beția vitezei albe? Cine reușea să urce, pentru a-și da drumul la vale de două, hai, trei ori, era considerat un adevărat campion.

Umbra lui Mihail Sebastian

Eh, încă din acele vremuri, cabana numită în 1935 Julius Römer-Hütte, după numele primului președinte SKV, își primea oaspeții cu ceai (cu rom), afinată, carne la oală și ciorbă de fasole. Depune mărturie însuși Mihail Sebastian, în „Accidentul”, roman care a crescut în cadrul feeric și molatic al cabanei Postăvaru. Aici i-a imaginat Sebastian pe Paul și pe Nora, pe pictorița Ann și pe frivolul Grig.

La schi, în Postăvaru, în căușul cald al unei căni din care a sorbit cu nesaț și Mihail Sebastian sau din aburul fierbinte ridicat de pe crusta galbenă a mămăligii cu jumări au prins viață personajele din „Accidentul”, prima încercare a brăileanului de a demonstra că este în stare să scrie și altfel decât confesiv, în linia jurnalelor lui Gide.

O replică celebră

„Cine a fost în munți e un om liber”, spune Nora la coborârea în Brașov, la brațul lui Paul, noua ei cucerire. Și nu m-ar mira ca replica aceasta pe cât de banală, pe tot atât de frumoasă să fi fost auzită de Sebastian pe terasa Postăvarului, într-o seară în care luna îi lumina profilul ascuțit și-i incendia imaginația.

„Vă fac nota?”, cade, total nepotrivit, mirarea băiatului cu șorț negru la brâu. Cele trei cuvinte îmi năruiesc visarea. Afară s-a înserat, iar o veveriță cheală, cu două smocuri mici în dreptul urechilor, îndrăzneață și curioasă își face rondul pe brațul noduros al unui molid pudrat cu nea.

Vis sau aievea?

Ne despărțim greu de pântecul primitor al cabanei și, în timp ce ochii-mi scrutează ultimele fotografii îngălbenite în rame subțiri, îmi promit șoptit în barbă: „Voi reveni aici. Trebuie să mă dumiresc dacă locul e adevărat sau nu”.

PS: La cabana Julius Römer-Hütte Postăvaru, ciorba de fasole costă 15 lei (ca și celelalte două feluri de ciorbă), iar puiul la cuptor 22 de lei (parcă). Berea la halbă e 7 lei (oare?), iar un bilet de autobuz pentru a o zbughi din Poiană la Brașov, câțiva lei (se poate plăti și cu cardul).

Drumuri cu lumină!

Fotografii: Facebook cabana Julius Römer-Hütte Postăvaru, arhivă personală

Te-ar putea interesa și: