Editura Evenimentul si Capital

Satul în care viața s-a retras să moară. Minuni de 2.000 de ani, lăsate în paragină

Autor: | | 0 Comentarii | 9742 Vizualizari

Pitulat în mantaua verde a Munților Cozia, în coasta stângă a Oltului, cum cobori dinspre Sibiu, Văratica trage să moară. Și asta tocmai acum, când vara, despletită în lumini galbene și fierbințeli tulburătoare, îmbrățișează strâns trupul încovoiat de singurătate al satului. „Cinci familii se mai agață aici, la biserică abia dacă vin doi oameni, țin, de multe ori, slujba singur”, ne lămurește preotul Daniel Șerban, care coboară periodic din Brezoi, de pe valea Lotrului, pentru a chema la rugăciune.

Văratica - părăsită de flăcăii și mândrele ei care odată, demult, frământau varul în pântecele muntelui, mânau oile și vitele pe Muchia Urzicii, prin plaiurile fermecate ale Coziei, doborau, cu măsură știută din moși-strămoși, brazii, pentru a-i fereca în zâduri de căși înnegrite de fum și de timp - privește înmărmurită, drept în ochi, ziua de azi. Mare lucru nu mai vede. Din semeața vatră lovișteană, cu biserică din lemn de stejar vechi, de la 1600, n-a mai rămas decât o cale ferată (Vâlcea-Sibiu) năpădită de ierburi suculente și fluturi beți de lumină, un cimitir dotat cu așezământ de rugăciune nou, despuiat de minuni, vreo zece suflete și încă vreo cinci căsuțe. Un legământ al tăcerii pare că s-a învârtoșat de la secol la secol, de la an la an, de ieri până acum peste Văratica.

Dacii liberi, supravegheați din grădina cu cartofi

„Văratica, Văratica...”, o plânge ușor preotul Daniel Șerban. „În curând, nimeni nu va mai călca pe aci”. Înfiorat de baletul lin al frunzelor răsucite peste uluce povârnite, de liniștea dezvăluită brusc și de albastrul nerușinat al tăriilor, nu vreau să mă desprind din plutire. Deh, viața la București se învață repede și se uită greu... Și, totuși, îl aud mormăind, ca pentru sine, pe popă: „După cucerirea Daciei, romanii au ridicat chiar aici, la Văratica, un turn de observație. Cum satul e așezat perpendicular pe Valea Lotrului, în creștetul confluenței cu Oltul, se înțelege că legionarii pândeau cărările muntoase de pe Lotru, în așteptarea dacilor liberi care mult timp după pierderea țării lui Decebal au hărțuit linia de apărare a romanilor”. „Așa o fi”, mă gândesc... Îmi tulbură gândurile latinități vulgare, deprinse prin cărți fără prefețe și anticariate... Limes Alutanus, Tabula Peutingeriana, granița de est a Imperiului, Hadrian. Toate vechi, ca timpul Văraticii...

Generalul umilit de babă

Glasul slujitorului Domnului mă proiectează înapoi, nu chiar în era globalizării, dar pe-acolo, pe undeva: „Prin anii ’70, un mare general a venit aici, în sat, să sape la vestigiile romane, să dezgroape zidurile turnului, să redea istoriei o splendidă mărturie, chestii deastea... Ce credeți că s-a întâmplat?”, mă iscodește, isteț, preotul Șerban. „Ce?”, mă foiesc nervos, neizbutind să localizez, peste niciun umăr, inima ruinelor romane. „O babă, biata de ea, astupa noaptea tot ce excava ăsta, generalul, zîua! „E grădina mea de cartofi, maică, lăsați-mă, Doamne, iartă-mă, cu gropile voastre! Îmi nenorociți cartofii. Ce mai mânc la iarnă?”, se văicărea țața.

Azi așa, mâine așa, și-a pus generalul coada pe spinare și tule-o de aci, peste Olt, la vale”. Anecdota preotului - gustată, e drept - se încheie în păreri de rău naționale: „Și noi am dat de zidurile antice, romane, când săpam pentru biserica cea nouă. Uite, sunt pe aci, pe undeva, de-a lungul tufelor ăstea cu mure. Cine să pună preț pe ele… Ca la noi, la nimeni”. Preotul ridică o mână zdravănă, dreapta, țintuind cu degetul arătător, gros, două căpițe de fân zvelte, profilate pe cerul vag al Văii Lotrului. Au ales bine romanii, se văd la fix cărările lotrilor.

Slujește singur, în fața pereților

„Văratica, Văratica”, îmi vine și mie să spun, în timp ce urc cărarea către biserica nouă, ridicată de comuniști peste calea ferată, în vârful unor frasini, la o aruncătură de băț de moțul Oltului. „Avea Văratica lăcaș sfânt, vechi, de la 1600 și ceva. Doar că, aflat chiar în calea drumului de fier pe care și-au pus în cap să-l tragă comuniștii până la Sibiu, au sfărâmat minunea. Au stricat frumusețe de biserică, din lemn de stejar, au omorât-o. Oamenii s-au ridicat atunci împotrivă. Așa a apărut biserica aceasta, unde slujesc eu și unde te duc acum”, explică, molcom, părintele Șerban.

Cum a început depopularea

Trecem calea ferată, una ciudată, îngropată în flori galbene ca uleiul, urcăm treptele de ciment, popa ridică sârma care zăvorăște portița bătută ușor de vântul uscat de august: „Așa a început depopularea satului. Mai întâi calea ferată, apoi barajul Lotru, apoi globalizarea asta despre care vorbești. S-au dus românii în toate părțile: la Sibiu, la Londra, la Castellon, prin Cipru, prin Portugalia, Dumnezeu mai știe pe unde. Aici au mai rămas doar cinci familii. Una bună, cu trei generații, bunici, părinți și nepoți, alta doar cu o bătrână de 97 de ani, paralitică, o îngrijește o altă femeie… Vara, mai ales, nu prinzi pe nimeni prin sat. Păi, uite, vino duminică la slujbă și ai să vezi de n-oi sluji, împreună cu cântărețul, doar pentru tine!”. „Cum așa?” „Chiar așa, de multe ori am ținut slujba în fața pereților. Cine să mai vină? Rar câteva oi rătăcite, vreo două, trei. Peste câțiva ani, nici astea n-or mai fi”, preconizează preotul Daniel Șerban.

Fiul lui Florin Busuioc, ANUNT de ultima ora! Ce spune despre starea actorului

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI
Tema zilei