În plină criză ucraineană, care a scos iar la iveală crăpăturile din unitatea Uniunii Europene (pentru a câta oară?), șeful executivului comunitar, Jean-Claude Juncker, a făcut apel la înființarea unei armate a UE care ar ajuta Bruxelles-ul să facă faţă atât noilor ameninţări de lângă frontierele sale, cât să şi apere valorile europene. Mai în glumă, mai în serios, nu cred că domnul Juncker ar trimite trupele comunitare în Ungaria să apere cu arma în mână tocmai acele principii democratice cu care premierul Viktor Orban a făcut experimente în laboratoarele super-majorității sale parlamentare (pe care nu o mai are de câteva săptămâni).
"Nu vom crea o armată europeană pentru a o utiliza imediat. Însă o armată comună a tuturor europenilor îi va da de înţeles Rusiei că vorbim foarte serios atunci când este vorba de a apăra valorile UE", a spus Juncker, adăugând că o forţă comună pentru cei 28 de membri ai UE va permite raţionalizarea cheltuielilor militare şi favorizarea integrării militare dintre aceste ţări.
"O asemenea armată ne va ajuta să punem la punct o politică externă şi de securitate comună", a subliniat preşedintele Comisiei Europene, subliniind că nu se intenţionează diminuarea rolului NATO. "Imaginea Europei a suferit într-un mod dramatic. În termeni de politică externă, se pare că nu prea suntem luaţi în serios", a mai spus Juncker, citat de AFP, punând practic punctul pe I. Anticipând un prim contraargument, Juncker a mai spus că NATO nu mai e de ajuns, în condițiile în care nu toți membrii Alianței aparțin și blocului comunitar (SUA, Canada, Norvegia, Islanda, Turcia, Albania, printre ei și greii blocului militar – Washington și Ankara)
Presa germană scrie că tezele lui Juncker au susținere printer politicienii din Berlin, precum şeful comisiei pentru politică externă din parlamentul german, Norbert Roettgen, potrivit căruia ideea unei armate a UE este "o viziune europeană căreia i-a sosit vremea". La Berlin se manifestă deja o stare de exasperare, scrie Der Spiegel, după ce toată tevatura diplomatică pusă în scenă în ultima perioadă de Germania este pusă în penumbră de mesajele războinice ale generalului american Philip Breedlove. Potrivit aceleiaşi prese germane, fostul secretar general al NATO, Javier Solana, ar urma să prezinte, la Bruxelles, un raport privind noua strategie de apărare europeană, făcând apel la o mai mare capacitate militară pentru intervenţii în afara frontierelor UE.
Ideea unei armate aparținând exclusiv Uniunii Europene e mai veche, pe cât de veche, pe atât de mai puțin credibilă, mai ales în contextul invocat de Juncker, cel al unei Rusii resurgente și tot mai agresive. Câteva întrebări răzbat după pledoaria șefului Comisiei Europene: ce ar putea demonstra forțele armate ale Bruxelles-ului Rusiei și nu ar putea demonstra NATO? (care, să fim realiști, a avut nevoie de jumătate de an să decidă formal înființarea unor comandamente militare de-a lungul frontierei estice a Alianței) Poate că UE nu ar mai fi dependentă din punct de vedere militar de Statele Unite, ar fi un prim răspuns. Apoi, cum ar putea UE asigura coeziunea la nivel militar în condițiile în care o primă rundă de sancțiuni împotriva Moscovei cu greu a fost moșită, tot sub presiunea americanilor, iar apoi câteva state și-au exprimat regretul? Discuțiile despre o eventuală a doua rundă de sancțiuni ridică deja părul pe mână multora la nivelul uniunii.
Și apoi, o altă întrebare legitimă, izvorâtă din realitățile economice ale blocului comunitar: cum ar putea țările UE accepta o sarcina financiară suplimentară într-o perioadă de anevoioasă redresare a economiei? Să nu uităm că aceiași americani, care duc financiar greul Alianței Nord-Atlantice, fac presiuni pentru ca țările membre (afară de cele patru – SUA, UK, Grecia, Estonia) să aloce măcar 2 % din PIB apărării. Țările UE membre NATO alocă împreună circa 40 la sută din fondurile alocate numai de Washington apărării iar aceleași 28 de state comunitare dispun de doar un sfert din capacitatea logistică a SUA de mobilizare de trupe pe teren într-un timp rezonabil.
Mai mult, în condițiile în care UE, în ansamblul său, cu greu își menține structura politică unitară (a se vedea dezbaterea furibundă din Marea Britanie cu privire la ieșirea din UE), cum s-ar putea Bruxelles-ul asigura că poate lua decizii în unanimitate în chestiuni militare? În condițiile în care multe țări UE militează pentru menținerea suveranității în chestiuni precum, să zicem, bugetul, cum ar putea fi problematica unei eventuale intervenții militare la nivel comunitar acceptată de cele 28 de țări membre? Acestea sunt întrebări la care domnul Juncker ar trebui să răspundă înainte de a vorbi de replici serioase date de Bruxelles Rusiei pe cale militară. Până atunci, cel mai realist scenariu, în actuala conjunctură, rămâne cel al unei Uniuni Europene capabilă să producă o armată însărcinată, în cel mai fericit caz, doar cu apărarea, nicidecum cu punerea la punct a Rusiei. Pentru asta, UE are nevoie de aceiași americani de care se căznește să se rupă.
Recomandările noastre
