În realitate, însă, în Uniunea Europeană (dar și în celelalte țări conduse după principiile democrației liberale) acest stat al bunăstării universale a fost abandonat îndată ce pericolul comunist s-a risipit prin dispariția Uniunii Sovietice și a lagărului socialist. În locul efortului de a asigura o justă repartiție a bogăției, marxismul cultural, devenit ideologie dominantă, se concentrează să ofere “drepturi ale omului” pentru minorități de toate felurile, de parcă problemele majorității ar fi fost rezolvate.

În aceste condiții, actualele frământări sociale din întregul Occident (inclusiv polarizarea politică fără precedent) se explică, în mare măsură, prin sindromul “Vieții de rahat”. Evident, simplific puțin lucrurile, dar sper să surprind esența evoluției. De  acest sindrom al “Vieții de rahat” suferă o bună parte a populației în Europa. Sunt oamenii blocați într-un cerc vicios de sărăcie și neglijare, deși societățile în care trăiesc sunt bogate, Unii sunt needucați sau slab pregătiți profesional. Alții nu sunt ispuși să-și părăsească locuințele și familiile ca să-și găsească un loc mai bun de muncă în altă parte. Sunt printre ei, însă, și oameni care nu doresc să facă acele compromisuri în fața cărora am fost și noi puși de atâtea ori. În aceste condiții, a găsi un sens vieții e aproape imposibil. Asigurarea traiului de zi cu zile  consumă toate resursele intelectuale și emoționale.

Simplul fapt de a deschide televizorul sau a intra într-un mall îi pune în fața unei realități care îi respinge. Nu-și pot permite nimic și înțeleg că nu au nicio valoare. Unii se refugiază în antidepresive sau băutură, alții recurg la droguri sau devin violenți ca să obțină ceea ce vor. Acest sindrom îi atinge pe toți cei săraci, indiferent că sunt autohtoni sau imigranți, chiar dacă uneori soluțiile pe care le găsesc pentru a supraviețui sunt diferite.

Iată ce scrie Will Hutton în The Guardian despre situația din Statele Unite și Marea Britanie : „Sindromul “Vieții de rahat” nu este o caracteristică a orașelor americane, cum ar fi Baltimore, unde diferența de speranță de viață între districtele mai bogate și cele mai sărace este de până la 20 de ani, ci și a orașelor britanice. În cartierul londonez Kensington și Chelsea, diferența între cei mai bogați și cei mai săraci în ceea ce privește speranța de viață este de 16 ani. Iar tendințele se deteriorează”.

Will Hutton s-a declarat întotdeauna pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană. Chiar și el recunoaște, însă, că societatea exclude o bună parte din cetățemi. “Avem nevoie de o politică industrială nu doar pentru oraș, ci și pentru zonele rurale, o repunere pe picioare a întreprinderilor, o reîncadrare a forțelor de muncă și o refacere a contractului nostru social, în special în ceea ce privește sistemul de sănătate disfuncțional”.

Sunteți, firește, la fel de obișnuiți ca mine cu discursurile politicienilor și cu ieremiadelei presei progresiste. Acești oameni care conduc de decenii Uniunea Europeană, Marea Britanie sau Statele Unite sunt mari maeștri cțnd vine vorba să ne ducă de nas. În ciuda vorbelor frumoase, însă, efortul lor umanist se concentrează în principal pe protejarea imigranților și a minorităților sexuale. Pentru săracii autohtoni nu face nimeni mare lucru în mod real.

Măcinate de problemele cronice de care politicienii nu vor să audă, societățile noastre se găsesc exact în situația șoarecilor din „Povestea Fluierașului fermecat din Hamelen”. „La auzul cântecului, toți șoarecii au ieșit  din case și s-au adunat în jurul cântărețului. El a continuat să cânte și când a crezut că s-au adunat toți, a pornit spre râu. Acolo cântărețul și-a lăsat hainele și a intrat în apă, continuându-și cântecul fermecat. Atrași de muzică, șoarecii au intrat în apă dupa el și, cum nu știau să înoate, s-au înecat”.

 

Te-ar putea interesa și: