Pe măsură ce măsurile de integrare se înmulțesc, Europa se adâncește din ce în ce mai mult într-o criză fără soluții în actualele condiții.

Un dialog realizat de Le Figaro cu Coralie Delaume și David Cayla, autorii cărții „Sfârșitul Uniunii Europene”.

- Cartea dvs se intitulează Sfârșitul Uniunii Europene, fără semn de întrebare. De ce considerați că UE a murit deja?

- Trebuie să începem prin a zice că Uniunea Europeană nu este Europa. Europa este un ansamblu de țări care se străduiește să se acomodeze unele cu altele de secole, adesea înfruntându-se dur, dar și colaborând. UE este un ansamblu instituțional și juridic de dată foarte recentă, creat în ideea – destul de îndrăzneață, fără îndoială – că ne vom debarasa de frecușuri și de ciocniri pentru totdeauna.

UE înseamnă înainte de toate reguli supranaționale care îngrădesc și limitează acțiunea statelor membre. Această Uniune nu exită, în fine, decât atâta vreme cât aceste reguli sunt respectate. Or, trebuie să recunoaștem că ele sunt respectate din ce în ce mai puțin.

Fără a mai vorbi că aceste reguli sunt arbitrare (de exemplu, criteriul de 3% al deficitului public), sunt uniforme și sunt neadaptate la situațiea reală și la nevoile diferitelor țări. De aceea, majoritatea lor – pentru că sunt forțate de circumstanțe și nu din „eurofobie” sau dintr-un impuls de izolare naționalistă – încalcă aceste reguli sau le ocolesc.

Irlanda sau Luxemburgul încalcă regulile liberei concurențe și practică de multă vreme un dumping fiscal agresiv; țările Europei de Sud, victime ale crizei și ale unei dezindustrializări accelerate, încalcă regulile Pactului Bugetar; Germania, care trebuie să facă față provocării îmbătrânirii populației sale, favorizează o acumulare de capital incompatibilă cu echilibrele macroeconomice ale Zonei Euro și ignoră nivelul maximal de excedent curent aprobat de Bruxelles.

În fine, țările din Europa Centrală, care au fost nevoite să facă față afluxului a sute de mii de imigranți în 2015, au încălcat de asemenea numeroase reguli privind libera circulație a persoanelor și de primire a refugiaților în Spațiul Schengen.

Deodată, dacă nimeni nu mai respectă regulile europene, ce mai rămâne din UE? Dacă ne permitem să vorbim despre „sfârșitul Uniunii Europene”, aceasta este din cauză că analizeze noastre ne forțează să constatăm eșecul. Să nu mai vorbim de revenirea tensiunilor și a ciocnirilor care par să reapară intacte, din toate părțile, ca și cum timpul ar fi stat în loc. Incredibila duritate a relației greco-germane de câțiva ani încoace stă mărturie. Atunci când, în primăvara lui 2015, în ziarul german Die Welt apare un text la limita esențialismului care îi acuza pe greci că distrug „Ordinea europeană” cum au făcut-o în Europa din timpul Sfintei Alianțe, ridicându-se împotriva dominației turce, atunci îți spui că proiectul european de a unifica continentul sub auspiciile pieței, ale monedei și ale jurisprudenței Curții din Luxemburg a eșuat.

 

- Explicați că o mică regiune, precum Valonia, poate bloca UE, înțelegându-se de aici că Bruxelles-ul nu ar mai rezista multă vreme dacă o țară fondatoare, ca Franța, s-ar revolta. Una dintre originile crizei nu ține de faptul că națiunile s-au subestimat și că UE, mai ales Comisia sa, a fost considerată un super-stat omnipotent?

- În octombrie trecut, la inițiativa social-democratului Paul Magnette, Valonia a paralizat într-adevăr timp de mai multe zile semnarea tratatului CETA, acord de liber-schimb între UE și Canada. Valonii au obținut în final ceea ce doreau de la statul federal belgian și au băgat sabia în teacă.

Acest episod ne amintește de criza greacă din 2015, în timpul căreia Uniunea întreagă a stat cu ochiii ațintiți asupra Greciei, o țară care totuși nu reprezintă decât 2% din PIB-ul Zonei Euro. La apropierea referendumului din iulie, amenințările la adresa electoratului acestui mic stat proferate de către presă și de clasa politică de pe întregul continent dovedeau angoasa care domnea în toată „Europa oficială”.

Dacă grecii și-ar fi dus până la capăt proiectul de a-și redobândi suveranitatea, ar fi sfârșit prin a ieși din Zona Euro. Iar frica de un efect de domino era uriașă. O țară, chiar mică, chiar foarte slăbită de criză, dar care decide să se afirme, poate face să tremure întregul edificiu comunitar.

Acesta este de altfel motivul pentru care Eurogrupul și Banca Centrală Europeană au hărțuit atât de rău Atena. Munca de subminare dusă de BCE – care a adus cu bună știință în genunchi băncile grecești – a fost decisivă. Căci UE nu este doar Comisia de la Bruxelles. Dintre cele trei mari instituții supranaționale care sunt BCE, Curtea de Justiție a Uniunii (CJUE) și Comisia, aceasta din urmă este cea mai supusă acțiunii statelor membre.

Totuși, asta nu înseamnă că celelalte două nu sunt omnipotente. Neavând nici un fel de legitimitate democratică, ele nu „rezistă” decât datorită faptului că țările membre acceptă să le cedeze prerogativele. Pe scurt, este vorba de servitute voluntară. O țară care care voință politică poate să-și recucerească în totalitate suveranitatea. Procesul Brexitului este pe cale să o dovedească. Unul din primele lucruri anunțate de Theresa May în discursul său din 17 ianuarie a fost voința de a repudia jurisprudența CJUE.

Exemplul ungar este și el foarte interesant. Fără ca măcar să se ostenească să iasă din UE, Ungaria și-a reformat constituția și sistemul juridic pentru a nu mai fi obligată să aplice pe teritoriul său deciziile CJUE. Cu alte cuvinte, o ieșire lină din ordinea juridică a UE, pe care autoritățile europene sunt în imposibilitatea de a o condamna.

 

- Forța unei monede stă în primul rând în încrederea pe care o inspiră. Este euro în pericol? Cum explicați că, în sondaje, opiniile pro-europene sunt încă în foarte mare majoritate legate de moneda unică (chiar dacă proporția de „satisfăcuți” nu încetează să scadă)?

- Forța monedelor nu se rezumă din fericire la încrederea pe care o inspiră. Dacă euro există, aceasta este deoarece, d.p.d.v. juridic este singura monedă cu curs legal într-un ansamblu economic care reprezintă peste 300 de milioane de locuitori. Moneda reprezintă conjugarea unui sistem juridic, care impune folosirea sa, și a unei piețe, care, prin mărimea sa, îi dă o anumită greutate, permițându-i să fie folosit cu ușurință ca mijloc de plată.

Totuși, contrar a ceeea ce s-a anunțat cu ocazia semnării Tratatului de la Maastricht, euro nu s-a impus ca o alternativă serioasă la dolar. Pe piețe, în tranzacții, ca unitate de cont, dolarul încă domină zdrobitor. El reprezintă de pildă peste 60% din rezervele de schimb din lume... adică aproximativ tot atât ca înaintea de apariția euro.

Spre deosebire de dolar, euro nu este deci o monedă care inspiră încredere în mod deosebit acelora care nu sunt obligați să o folosească. Aceasta ține de aspectul „incomplet” al monedei unice care nu se poate baza decât pe o politică unitară.

Este firesc ca populațiile din țările europene să fie reticente să iasă din zona monedei unice. La apogeul crizei din 2015, grecii (al căror guvern, s-a descoperit atunci, nu o doreau și nu o pregătiseră) au fost amenințați că vor fi excluși din Zona Euro, după ce pierduseră o mare parte din venituri, din slujbe și din prosperitate. Concret, vreme de mai multe zile, ei nu au mai putut să-și retragă liber banii din bancomate să au aibă acces la conturile lor. Această situația s-a mai produs și în Cipru în 2013, și în Argentina în 2001.

Chiar dacă încerci să liniștești populația explicând că revenirea la o monedă națională nu este decât o chestiune tehnică, a schimba moneda este înseamnă a asuma riscuri care se fac simțite mai rapid decât beneficiile. Față de acest sentiment, discursurile liniștitoare ale economiștilor sunt, din păcate, neputincioase.

Ne putem chiar imagina că UE poate dispărea, însă euro să reziste. S-a mai văzut asta în istorie: monedele pot supraviețui secole după dispariția imperiilor care le-au emis.

De asemenea, există astăzi țări mici care nu au monedă națională și care folosesc o deviză străină, cum ar fi Ecuadorul, a cărui monedă națională este dolarul american, sau Muntenegru, ca folosește euro.

Se poate deci imagina că, deși euro nu este o monedă care să inspire încredere, ea poate continua să fie utilizată în mod tranzitoriu într-un stat care a ieșit juridic din UE.

 

- Citați o expresie a lui Bismarck: „Am descoperit întotdeauna cuvântul ‘Europa’ în gura unor politicieni care încercau să obțină concesii de la o putere străină fără a îndrăzni să le ceară în nume propriu.” Nu este aceasta exact situația Germaniei față de Bruxelles și una dintre cauzele nefuncționării de azi a UE?

- Această formulă voia să denunțe ipocrizia constând în a nega existența intereselor naționale în favoarea unui iluzoriu „interes general european”. Într-adevăr, contrar a ceea ce se încearcă să fim făcuți să credem, nu doar că interesel naționale nu au dispărut odată cu apariția UE, dar construcția europeană a devenit ea însăși un câmp de luptă extrem de violent între interesele naționale contradictorii.

Este în primul rând cazul Germaniei, marea câștigătoare a pieței unice, care a devenit de-a lungul anilor puterea politică dominantă a continentului. Ea nu se ferește să folosească cuvântul „european” pentru a impune măsuri politice conforme cu propriile interese, uneori chiar fără să-și dea seama.

Așa cum spunea recent Wolfgang Streek, „Germania a ajuns să privească UE ca pe o extensie a sa, unde ceea ce este bun pentru Germania este prin definiție bun pentru ceilalți (...) Apropiate în această gândire de Statele Unite, elitele germane proiectează ceea ce apreciază ca evident, firesc și rezonabil asupra lumii exterioare și se miră că lumea poate fi văzut și în alt mod.”

Acest lucru a fost clar în momentul crizei grecești, odată cu refuzul încăpățânat al Angelei Merkel de a accepta orice ușurare a datoriei publice a Greciei. Germania, mare țară creditoare, avea într-adevăr numai de pierdut. Însă în timp ce pretindea respectarea cu scrupulozitate a tratatelor și a clauzei de „no bail out” (fără ajutor) ea și permitea pentru sine excedente de cont curent mult peste cele stabilite.

După câteva luni, cancelara decidea în mod unilateral să încalce Acordul de la Dublin privind refugiații. Această respectare cu geometrie variabilă a regulilor europene este semnul că Germania – spre deosebire de alte țări membre – nu este dispusă să renunțe la interesele sale naționale, chiar dacă hotărând în mod unilateral că acestea corespund intereselor construcției europene în ansamblul său.

La modul general, Germania se arată foarte abilă în a face să conveargă politicile europene cu propriile sale vederi. Mai ales cu ocazia negocierilor din jurul Tratatului de Liber-Schimb Transatlantic (TAFTA) unde interesul său principal era de a impune Statelor Unite cea mai mare deschidere posibilă în sectorul de automobile. Interesele franceze, mai ales în domeniile agriculturii și serviciilor au fost sacrificate total pe altarul industriei germane.

În final, guvernul francez, care nu și-a dat prea multă străduință în aceste negocieri, a sfârșit prin a cere (fără să fie ascultat) să se renunțe la TAFTA. Salvarea Franței a venit paradoxal de la alegerea lui Donald Trump, care a îngropat definitiv orice perspectivă de a încheia acest acord.

 

- Totuși, Theresa May și Donald Trump par să fie de acord să semneze un acord de liber-schimb împreună. Ieșirea din UE nu înseamnă deci obligatoriu o revenire la protecționism...

- Importantă nu este atât politica pe care o faci, care depinde de culoarea politică a guvernului, cât de a putea efectiv purta și controla pârghiile într-o astfel de negociere.

Ieșind din UE, Marea Britanie își regăsește suveranitatea în domeniul economic. Eapoate deci negocia în mod liber acordurile care îi convin, folosindu-și întreaga forță diplomatică în serviciul acestor negocieri.

În Franța, diplomația noastră sfârșește prin a fi total acaparată în interminabile negocieri cu parteneri europeni având interese contradictorii.

Un lucru care a cam fost uitat este acum reamintit de Trump lumii întregi: tratatele economice sunt elemente inconturnabile ale diplomației. Delegând politicile economice la nivel european, statele memrbe s-au lăsat amputate de o parte a capacităților lor diplomatice.

 

- Sfârșitul UE nu este sfârșitul Europei. Pe ce baze noi ar trebui construit un proiect politic european cu respect față de națiuni?

- Atunci când ne întoarcem în timp la premisele construcției europene, constatăm că s-au înfruntat două viziuni: cea a lui Jean Monnet, despre care legenda reține că este „Părintele fondator” al Europei, și cea a lui de Gaulle. Prima consta în construirea, în grabă și pe spinarea popoarelor, a unei Europe supranaționale, integrate, care să nu fie o entitate strategică ci o mare piață.

A doua viza promovarea unei Europe interguvernamentale, al cărei scop principal să fie înainte de toate cooperarea în domeniul apărării, afacerilor externe, cooperării științifice și tehnice.

Vedem dar că primul proiect a câștigat. Dar este un fiasco. Și când încercăm să trecem în revistă ce funcționează sau a funcționat în Europa, constatăm că sunt mai ales proiecte care țin mai degrabă de cea de-a doua viziune: Airbus, Agenția Spațială Europeană, CERN (Organizația europeană de cercetare nucleară).

Problema este că cele două viziuni, adică Europa economiei și a dreptulu și Europa politică,sunt incompatibile. Favorizând concurența feroce între țări, generând o ierarhie între câștigătorii procesului de integrare (mai ales Germania și țările vecine) și perdanții acestuia (cu grade diferite, toate țările periferice), dezarmând statele și interzicând intervenția puterii publice în economie, Uniunea Europeană a omorât Europa, cea adevărată, cea a proiectelor concrete și care funcționează.

De aceea, credem că nimic nu va fi posibil dacă nu se renunță la cadrul actual. Nu ne vom întoarce la anii 1960, dar nici nu vom putea realiza nimic în condițiile economice și juridice actuale.