Dacă jonglăm cu precepte morale acolo unde ideologia a amputat o istorie literară, atunci Eugen Barbu sau Nichita Stănescu ar risca expulzarea.

Institututul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a demarat miercuri seria de conferinţe „Monica Lovinescu” cu o prelegere a istoricului literar Eugen Negrici (foto dreapta). Profesorul invitat să deschidă noul proiect al IICCMER a vorbit despre dimensiunile tragice ale spaţiului cultural în interiorul căruia literatura română a fost forţată să performeze în anii dictaturii. De ce nu a existat în România comunistă o disidenţă culturală autentică? Şi ce atitudine e recomandabilă în faţa unei literaturi care ocupă un sfert din producţia artistică scrisă după 1830?

Pentru Eugen Negrici, răspunsurile încep cu o poveste din 1948, anul în care dictatura comunistă a devenit, formal, noua religie politică din România. În acel an, primul dintr-un şir de cinci care a adus eliminarea „dejecţiilor burgheze” şi un îngheţ ideologic cu efecte durabile până astăzi, un grup de tineri stahanovişti au incendiat fără regrete o istorie.

Cuvintele lui Eugen Negrici curg astfel: „Câţiva tineri au mers la moşia juristului Istrate Mircescu, au scos cele aproape 50.000 de volume din biblioteca acestuia şi le-au dat foc. Pentru că erau îmbrăcate în piele, cărţile ardeau destul de greu, aşa că utemiştii, plictisiţi, s-au decis să joace o partidă de fotbal. Neavând o minge, au mers în cripta familiei şi au luat de acolo un craniu de dimensiuni mai mici, era al bunicii lui Istrate Mircescu. Acesta e momentul zero al pogromului cărţii demarat în 1948”.

„Pesimism” eminescian versus “optimism” marxist

Au urmat alte procesiuni macabre, în care dictatura de inspiraţie sovietică a anulat literatura burgheză, incinerând-o la propriu şi trimiţând-o, pentru decenii, la periferia culturală. Biblioteca Brătienilor de la Florica a cunoscut acelaşi tratament, iar acesta e doar vârful aisbergului.

La bază, dramele sunt aproape imposibil de imaginat astăzi. Eugen Negrici şi-a amintit o călătorie iniţiatică până la Sibiu, la începutul anilor ’50, în căutarea unei cărţi. Erau vremuri în care indexul literar comunist conţinea aproape 9.000 de titluri. Vremuri în care însuşi Mihai Eminescu se afla în pragul extincţiei istorice, blamat pentru „pesimismul” său.

„Realismul socialist nu era doar un curent în România primilor ani comunişti. Era mai mult: metodă. Conflictul de clasă devenise antiteza literară supremă. Simplificarea era absolută, pentru că întreaga literatură trebuia dedicată accesibilităţii. În rest, pe piaţă se găsea doar literatură sovietică. Practic, totul se învârtea în jurul partidului, iar literatura era doar produsul plenarelor”, aminteşte Eugen Negrici, subliniind că primii cinci ani de comunism sunt corolarul evoluţiei ulterioare a operelor scriitorilor români.

Nichita Stănescu

Cauzele unei drame

Îngheţul ideologic din perioada 1948-1953? Responsabil pentru golul imens lăsat de eliminarea „dejecţiilor culturii burgheze”. Realismul socialist? Responsabil pentru liberalizarea diversionistă a anilor ’60, centrată pe reluarea experienţelor literare premoderne, cu Vasile Alecsandri sau George Coşbuc reveniţi sub forma „noilor literaţi”. Critica literară procuratorială a primilor ani ai dictaturii? Responsabilă pentru suspendarea critică de după 1971, când literatura intră într-un proces de mitizare, iar scriitorii în postura unor semizei, singurii capabili să secrete frumosul.

În ciuda acestui peisaj adesea dezolant, literatura română nu-şi permite o atitudine brutală la adresa scriitorilor asociaţi perioadei comuniste, cum sunt Eugen Barbu sau Nichita Stănescu. „După 1990, a apărut o violenţă expresivă la adresa acestor autori. E una din atitudini: să-i expulzăm. Nu cred însă că e cea corectă”, spune Eugen Negrici.

Eugen Barbu

În termenii istoricului literar, odiseea culturală din anii dictaturii se scria aşa: „Amprenta primilor cinci ani e decisivă pentru cursul literaturii comuniste. Amin tirea dramatică a acelei perioade a lăsat o asemenea frică încât generaţiile literare anterioare lui 1989 s-au temut, permanent, să nu piardă ceea ce, de fapt, nici măcar nu aveau. Literatura a ieşit, uşor, de sub cupola ideologică, a intrat în anii ’70 în zona ambiguităţii, a fanteziei, dar toată această modernizare a rămas nefundamentată. Mie îmi place să spun că am schimbat filonul înainte de a-l epuiza”.

„Nu putem să eliminăm pagini dintr-o literatură mică. Aici criteriile morale sunt imposibil de aplicat.”, EUGEN NEGRICI, istoric literar

VOCEA

Aspiraţiile Monicăi Lovinescu fac prozeliţi

Conferinţele „Monica Lovinescu”, din cadrul Departamentului „Ideologie şi Propagandă”, al IICCMER, omagiază tribuna antitotalitarismului democratic-civic pe care au simbolizat-o, vreme de decenii, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, spirite directoare ale unei culturi româneşti neînregimentate şi neîngenuncheate.

Seria de conferinţe vizează o analiză critică a trecutului remanent în societatea românească atât prin reflex mentalitar, cât şi la nivelul unor componente ideologice conservate prin intermediul unor reţele de putere şi a unui regim clientelar cu rădăcini adânci în fostul regim comunist.

Conferinţele sunt şi o mo dali tate de a oferi generaţiilor postcomuniste perspective cât mai nuanţate ale unei realităţi istorice complexe, constituind şi o formă de activare civică a conştiinţei individuale şi colective.

Conferinţele vor fi organizate săptămânal la sediul IICCMER, situat pe strada Alecu Russo, nr. 13-19, din Bucureşti. Conferinţa de miercuri a profesorului Eugen Negrici va fi urmată, pe 11 iunie, de o prelegere a Ruxandrei Cesereanu, pe tema memoriei şi a lustraţiei. Pe 16 iunie, Vladimir Tismăneanu va fi invitatul seriei „Monica Lovinescu”, iar pe 22 iunie Ioana Both va închide conferinţele acestui sezon, urmând ca prelegerile din cadrul noului program al institutului să revină în octombrie.

Mai multe informaţii puteţi obţine pe site-ul instituţiei, la adresa www.crimelecomunismului.ro.