Ion Iliescu este responsabil pentru că doi dintre cei mai importanți scriitori români aflați în exil au refuzat să se mai întoarcă în țară după 1990.

Dezvăluirea îi aparține scriitorului Mircea Dinescu și a făcut-o publică într-un text savuros, publicat pe internet. După ce a făcut legătura într-un mod inedit, între poetul Rainer Maria Rilke şi ciorapii Adesgo, relatând despre peripețiile sale din timpul școlii, Mircea Dinescu a vorbit și despre Emil Cioran și Eugen Ionesco. Potrivit textului, cei doi au refuzat să revină în România, după 1990, când au văzut că Ion Iliescu a scos minerii în stradă, în Piața Universității.

Mircea Dinescu a povestit, într-o postare pe Facebook, cum a avut de suferit ca elev pentru că citea poieziile lui Rilke în timpul orelor.

„Ei bine, în clasa a noua am fost prins în flagrant cu volumul de versuri mistice al lui Rilke, răsfoit pe sub bancă în timpul orei de Socialism Ştiinţific, drept care am fost scos la careu în recreaţie şi arătat cu degetul ca un element negativ, alături de o fătucă ce îndrăznise să vină la cursuri cu ciorapii de plastic Adesgo ai surorii sale mai mari.

Exmatriculat trei zile, am fost somat să mă prezint cu tata la cancelarie, tuns la zero. La acea întâlnire istorică, profesoara de Socialism i-a băgat lăcătuşului mecanic în cap ideea că cititul e la fel de periculos ca fumatul şi că odrasla unui ciocănar din Slobozia n-are cum să ajungă scriitor, că numai copiii de avocaţi, de medici şi de ingineri, crescuţi în sere speciale şi bătuţi de mici la fund să scrie versuri, au dreptul la cununiţe de aur”, a scris Mircea Dinescu.

Ion Iliescu a chemat minerii în Piața Universității

El a continuat în același stil savuros, arătând că în 1990, aproape că i-a convins pe Emil Cioran și pe Eugen Ionesco, la Paris, să revină în România. Măcar pentru o vizită. Cei doi scriitori s-au răzgândit, însă, din cauza lui Ion Iliescu, președintele de atunci al României. Acesta tocmai chemase minerii în București ca să le bage mințile în cap celor care protestau în Piața Universității.

„Eram atât de fericit că-i convinsesem să revadă Bucureştiul, după 50 de ani de exil, încît îi vedeam prin ceaţa paharului cu vin ca pe doi adolescenţi ce se tachinează reciproc, imaginîndu-şi alaiul babelor care îi vor aştepta la sosire, prezentîndu-se drept iubitele lor din tinereţe. (…) Nu ne-a fost dat să trăim o asemenea minune, fiindcă exact a doua zi, păstorul minerilor, tătucul Iliescu, şi-a scos rinocerii la păscut în Piaţa Universităţii, omorînd capitalismul românesc încă din faşă şi condamnîndu-i pe Ionesco şi pe Cioran la un exil fără speranţă”.

În cele ce urmează puteți lectura textul lui Mircea Dinescu, intitulat „Eugen Ionesco, cel mai mare profet al secolului XXI”.

„Eugen Ionesco, cel mai mare profet al secolului XXI

Ce legătură poate exista între Rainer Maria Rilke și ciorapii Adesgo?! Ei bine, în clasa a noua am fost prins în flagrant cu volumul de versuri mistice al lui Rilke, răsfoit pe sub bancă în timpul orei de Socialism Științific, drept care am fost scos la careu în recreație și arătat cu degetul ca un element negativ, alături de o fătucă ce îndrăznise să vină la cursuri cu ciorapii de plastic Adesgo ai surorii sale mai mari. Exmatriculat trei zile, am fost somat să mă prezint cu tata la cancelarie, tuns la zero. La acea întâlnire istorică, profesoara de Socialism i-a băgat lăcătușului mecanic în cap ideea că cititul e la fel de periculos ca fumatul și că odrasla unui ciocănar din Slobozia n-are cum să ajungă scriitor, că numai copiii de avocați, de medici și de ingineri, crescuți în sere speciale și bătuți de mici la fund să scrie versuri, au dreptul la cununițe de aur. Deși viziunea mic burgheză a cucoanei în materie de artă încălca grav teoriile marxist leniniste pe care ni le preda la ore, conform cărora numai în mîlul lumpenproletariatului pot înflori nuferii conștiinței creatoare, taică-miu și-a luat angajamentul că o să-mi cenzureze pornirile liricoide și că o să-mi rupă picioarele dacă o să mă mai prindă citind sau scriind. Așa am practicat eu pe ascuns viciul din care mă nutresc și în ziua de astăzi, când ciuma roșie dansează tango cu ciuma albastră. În primăvara anului 1990, în pofida profesoarei de Socialism Științific, la editura Albert Michel din Paris, mi-a apărut o carte de versuri cu o prefață de Eugen Ionesco. În celebrul restaurant cu aură medievală Le Procope, de lângă Teatrul Odeon, m-am simțit pentru prima și ultima oară în viață mîndru că sunt român, fiindcă stăteam la o masă cu cei doi zei ai emigrației, Emil Cioran și Eugen Ionesco, și puneam la cale o pogorîre cu hîrzobul din cer pe Aeroportul Otopeni. Eram atît de fericit că-i convinsesem să revadă Bucureștiul, după 50 de ani de exil, încît îi vedeam prin ceața paharului cu vin ca pe doi adolescenți ce se tachinează reciproc, imaginîndu-și alaiul babelor care îi vor aștepta la sosire, prezentîndu-se drept iubitele lor din tinerețe. Eram gata să-i telegrafiez Preafericitului Teoctist să tragă de funia clopotului cel mare al Patriarhiei, să afle și poporul că fiii risipitori de geniu pe cărările lumii se vor întoarce acasă. Nu ne-a fost dat să trăim o asemenea minune, fiindcă exact a doua zi, păstorul minerilor, tătucul Iliescu, și-a scos rinocerii la păscut în Piața Universității, omorînd capitalismul românesc încă din fașă și condamnîndu-i pe Ionesco și pe Cioran la un exil fără speranță”, a scris Mircea Dinescu pe Facebook.