Prestigosul site www.perlentaucher.de, cea mai importantă revistă culturală germană online, a inclus romanul „Toate bufniţele, de Filip Florian, printre cele mai bune cărți ale lunii iunie..

 

Cu titlul „Alle Eulen”, romanul „Toate bufniţele” a fost publicat de curând în Germania. „Toate bufniţele” – cel mai recent roman semnat de Filip Florian, apărut în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, în anul 2012 (ediția a II-a, 2015), şi în format digital – a obținut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secțiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar”, ediția a II-a, 2013. Romanul se află pe lista de bestselleruri a Editurii Polirom.

Literatura lui Filip Florian este deja cunoscută în spațiul cultural de expresie germană, la Editura Suhrkamp fiind publicat, de asemenea în traducerea lui Georg Aescht, romanul „Degete mici” (cinci ediții la Polirom), în anul 2008, cu titlul Kleine Finger.

 

„Apariţie pe scena mondială: în Filip Florian poate fi descoperit un mare povestitor. Romanul său «Toate bufniţele» este o carte copleşitoare. Ea povesteşte despre consolare şi disperare în totalitarismul românesc. (…) Aceasta este consolarea cărţilor triste ale lui Filip Florian: că există transformări ale realităţii care o fac suportabilă. Că măcar în ficţiune este posibil ca la celălalt capăt al tunelului îngheţat să fie o fată zâmbitoare.” (Paul Jandl, Die Welt).

Pentru a „gusta” puțin din talentul scriitorului, am obținut, prin amabilitatea editurii Polirom, un fragment din „Toate bufnițele”.


„Filip Florian este unul din marile talente ale literaturii române contemporane. «Toate bufniţele», o carte a reamintirii melancolice, este o operă remarcabilă a literaturii universale. (…) Toate bufniţele, transpusă de Georg Aescht într-o germană atît de fluentă şi senzorială, este o carte melancolică fermecătoare despre ceasul înserat al amintirii, care îi conferă cititorului senzaţia că «ar atinge infinitul, ar putea să se joace cu el şi să îl scarpine ca pe un pisoi».” (Jan Koneffke, Neue Zürcher Zeitung)

 

Mai mult, Editura Matthes & Seitz pregătește pentru anul viitor și ediția în limba germană a romanului „Zilele Regelui” (trei ediții la Polirom). 

Filip Florian, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai îndrăgiţi scriitori români, s-a născut la 16 mai 1968, în Bucureşti. Primul său roman, „Degete mici” (2005), a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare, Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză.

În 2006, împreună cu fratele său Matei Florian, a publicat romanul „Băiuţeii” (patru ediții). „Zilele regelui” (2008), cel de-al treilea roman al lui Filip Florian, a fost distins cu Premiul „Manuscriptum” acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan.

În România, cărţile lui Filip Florian au apărut la Editura Polirom, iar în străinătate, traduse în douăsprezece limbi, în  SUA, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia,  Slovenia, Bulgaria, Slovacia, Marea Britanie, Norvegia, Turcia şi Egipt.

Fragment din romanul „Toate bufnițele”

 

„Mi‑a propus să construim tunelul împreună, unul dintr‑o parte, unul din cealaltă, fiecare cu bucata lui, fără sfaturi, fără ajutor, fără pauze, am răspuns că nu sânt cârtiţă sau râmă, că nu sânt şopârlă, a râs şi a spus că e obligatoriu să nu scoatem nici un cuvânt până nu ne ântâlnim la mijloc, să fim muţi, m‑am sprijinit ân coada lopeţii, am âncercat să iau o figură rea, s‑o sperii, ea n‑a mai râs, nu s‑a speriat, s‑a răsucit ânspre cameră şi‑a zis : şi eu care vro­iam să‑ţi dau ceva nemaipomenit… Cât de încins eram, am simţit broboane reci pe frunte, am rugat‑o să coboare, âmi auzeam vocea şi nu‑mi venea să cred ce aud, îi ceream să nu se supere, să hotărască ea de unde trebuie să pornim, iar când a apărut pe trepte cu un făraş de tablă, frigul şi căldura s‑au domolit. Şi‑a ales un loc adăpostit, m‑a dirijat cinci, şase metri mai la vale, lângă un corcoduş, şi, chiar dacă pufoaica ei roşie şi tre­ningul meu gri nu aduceau cu uniformele de camuflaj, mi‑am amintit o scenă dintr‑un film, cu doi soldaţi ân iarna norvegiană, care se ânţelegeau prin semne, pregătind explozia unui pod. Am fugit în bucătărie, am căutat mistria ruginită cu care scoteam cenuşa din sobe, m‑am ântors cu ea ridicată deasupra capului, ca o armă, m‑am lăsat pe vine şi am trasat un semicerc alungit, am izbit de câteva ori ân interiorul lui, ân crusta ânghe­ţată, am rupt calupuri mari, cât mai mari, şi le‑am aruncat unde s‑a nimerit. După ce intrarea s‑a conturat limpede, am lovit mai departe, am trecut la straturi noi, zăpada nu era pufoasă sau afânată, ci tasată bine, am reuşit o vreme să‑mi păstrez poziţia şi gesturile neschimbate, dar curând a fost nevoie să mă aşez ân genunchi, fiindcă adâncitura luase forma unui bârlog şi nu‑mi ângăduia să lucrez altfel. Încet, încet, cum eram atent să nu se surpe tavanul boltit, mai scund de‑un metru, gaura m‑a ânghiţit cu totul, lumina a pălit, o linişte ciudată âmi ţiuia ân urechi, parcă nici nu era linişte, mă gândeam la darul fetei, putea fi un ursuleţ de pluş, un breloc, o napolitană, un bumerang, o revistă, orice. M‑am gândit şi la mama, la grija ei să fie curăţat drumul către şopronul cu lemne şi la felul ân care mă cercetase prin ninsoare, m‑am ferit de presupuneri, nu‑mi păsa ce va fi când se va ântoarce acasă, tăiam ântruna felii de zăpadă, le trăgeam pe lângă corp, pe laterale, le âmpingeam cu tălpile, iar când se strângea o grămadă serioasă în urma mea, o căram afară, ca să nu mă zidesc de unul singur ânăuntru. La un moment dat, am nimerit peste ceva tare, am bănuit că e un bolovan, n‑am izbutit să‑l clintesc, am scobit ân jur şi i‑am dezvelit o muchie rotunjită, ca la pietrele de râu, s‑a urnit greu şi, cu chiu, cu vai, a ieşit. Era un os, ditamai osul, un ciolan care supravieţuise de prin fierturi. Întins pe burtă, cu mănuşile mustind de apă, am fost sigur că âl ascunsese Zuri, la Crăciun, când mân­case pe săturate şi nu‑i mai ardea să roadă nimic. Cât m‑am oprit, am descoperit însă că nu numai mănuşile erau ude fleaşcă, ci eu tot, de parcă aş fi stat în ploaie sau la baia de aburi, indiferent la ceasuri şi la timp. Transpirasem ca un cal de povară, hainele se boţiseră şi atârnau câteva kilo­grame, ân bocanci se ântinsese o clipoceală căl­duţă şi, pe deasupra, îmi era imposibil să ghicesc dacă trecuse un sfert de oră sau de zece ori mai mult. Am ştiut care e gustul oboselii după mole­şeala din braţe şi din pulpe, nu era un gust amar, aşa că am continuat mişcările mecanice, de maşinărie care se poticneşte, tremură, dar nu‑şi pierde suflul deloc. Galeria depăşise deja patru metri, eram curios cât măsura în partea fetei şi cât ne mai desparte, trăgeam cu urechea la orice zgomot, âmi tot venea ân minte chipul ei, prima imagine, cu ochii negri în calea fulgilor, cu sprân­cenele un pic arcuite, cu bărbia în podul palme­lor, ca un pui de mâţă rebegit. Mi‑am închipuit că fără căciula de lână, croşetată, buclele bru­nete i‑ar fi cuprins umerii şi curând s‑ar fi albit. Dintr‑odată, cu un soi de teamă, am sperat că gândurile âmi umblaseră anapoda, când cadoul, de fapt, n‑avea să fie o insignă, un maimuţoi, o casetă cu muzică, o şapcă sau un titirez. Visam la ceva mai dulce, la o mângâiere sau la un pupat, şi mi s‑a părut că, de aproape, de foarte aproape, se strecoară sunete vagi. Am abandonat mistria, am început să râcâi cu degetele nerăbdător, uneori âncetam şi ascultam cu toate simţurile, ca şi cum mi‑ar fi apărut timpane ân pleoape, ân nări şi ân pomeţi. În clipa în care s‑a prăbuşit şi ultima bucată de zăpadă, când tunelul s‑a deschis de la un capăt la altul şi bezna s‑a risipit, am vrut să ţip, fiindcă se terminase cu tăcerea, dar am rămas cu ţipătul ân gât. Din faţă s‑a năpustit Zuri, câinele, care mă lingea ca nebunul şi scheuna fericit. L‑am gonit şi, târându‑mă pe coate, am socotit că săpa­sem cam şapte optimi. Fata era sus, ân balcon, de unde mi‑a trimis o bezea. Nici măcar nu şi‑a lipit degetele de buze. Doar s‑a prefăcut.”

Te-ar putea interesa și: