Un proiect de ţară, cît de cît

Un proiect de ţară, cît de cît

Ideea proiectului de ţară exprimă, mai bine decît toate celelalte născute din minţile politice autohtone, victoria propagandei asupra celor care o fac.

 Sînt cazuri în care oamenii politici se refugiază într-o vorbă de propagandă ca să-şi ascundă neputinţele sau eşecurile şi ajung, tot vorbind, să creadă ei înşişi în ceea ce zic. Proiectul de ţară este un asemenea, caraghios, caz. Se vede limpede din preţiozitatea şi seriozitatea cu care se rosteşte „proiect de ţară”. E un lucru foarte mare!

 Cu mai mulţi ani în urmă, televizoarele au fost cucerite de ideea că ne trebuie un ceva care să mobilizeze întreaga naţie, un ceva care să ne unească, pentru că prea eram dezbinaţi. Uite, s-a zis, ne-ar trebui un ideal (proiect, într-o limbă mai ingineresc-managerială şi mai convingătoare, deci) aşa cum au fost, pe rînd în istoria noastră, independenţa, unirea, aderarea la NATO şi UE.  Imaginîndu-şi că asemenea mari idei, capabile să strîngă consens naţional, sînt unele care se scornesc în şedinţe de partid, politicienii dîmboviţeni s-au repezit, care mai de care, să fie autorii proiectului de ţară. Am auzit următoarele propuneri de proiect de ţară: să ne unim cu Moldova, să fim a şaptea economie a Europei, să facem autostrăzi, să stîrpim corupţia, să facem din România cea mai atractivă destinaţie turistică, să hrănim jumătate de Europă din agricultura noastră sănătoasă (roşiile noastre au gust!), să nu ne mai plece tinerii deştepţi din ţară, să avem un sistem de sănătate performant, să avem şcoli (de toate gradele) serioase, în fine, cum zicea un cîntec, să avem o ţara ca afară. Iaca, proiecte de ţară cît pentru zece ţări!

Slalomînd printre aceste propuneri, de la Mircea Geoană la Klaus Iohannis, de la Tăriceanu şi Ponta la Alina Gorghiu, au dat toţi buluc să dea ţării  proiectul. Luat în serios, un asemenea proiect ar presupune un tip de ideal în stare să unească energiile, deocamdată risipite, ale naţiei, să dăinuie cu nealterată intensitate dincolo de guvernări, de rotaţii la putere, de coaliţii, de prim-miniştri, de miniştri. În plus, proiectul de ţară, repet, luat în serios, nu poate fi o creaţie a cuiva ori a unora (experţi, desigur) strînşi într-un birou. Marile idealuri apar şi se impun cu naturaleţe, dincolo de voinţa unuia sau altuia, şi tocmai de aceea reuşesc să unească voinţele tuturor. Idealul care ar putea constitui un proiect de ţară nu este nici suma lipsurilor evidente (de aceea, să spui că autostrăzile sau spitalele perfect utilate nu pot fi proiecte de ţară), nici ambiţia pretins vizionară a unuia/unora. La un moment dat, destinului ţării i se oferă o şansă să facă un pas istoric. Pur şi simplu acea şansă apare şi, frumoasă coincidenţă, se găsesc şi oamenii politici care să o înţeleagă şi să o fructifice. Atunci, naţiunea întreagă simte momentul şi marşează. Proiectul de ţară, dacă eu înţeleg bine ce vrea să însemne, nu este nici un program de guvernare prelungit peste mai multe guvernări  pînă cînd se realizează, nici un fel de plan cincincinal cu termene fixe. Atunci, nu poate fi formulat ci intuit în momentul în care apare, ca şansă, în faţa ochilor.

Ne puteți urmări și pe Google News

Dar, la noi, oricum, ideea proiectului de ţară nu poate fi luată în serios. E o comedie. Imediat cum ideea proiectului de ţară a venit la modă, fiecare s-a iţit pe scenă să-l formuleze el. Problema a devenit, aşadar, autoratul şi nu conţinutul. Mai ales că toţi spun, de fapt, acelaşi lucruri. Cum fiecare se crede cel mai deştept (meteahnă tipică adunărilor de proşti), nu există om politic de oarecare notorietate publică să nu se simtă chemat la marea misiune: propunerea proiectului de ţară. României îi lipsesc atît de multe, dar proiectele de ţară nu-i lipsesc. Sînt alte lucruri mult mai dificil de realizat decît un proiect de ţară, cum ar fi să faci autotrăzi, spitale fără viruşi, şcoli în care să nu plouă, să ai licitaţii corecte şi o presă în care să se vorbească decent limba română.

Şi, pe de altă parte, vorba cuiva: ştie cineva să ne spună de proiecte de ţară au Franţa, Germania, Italia sau Spania? Dar Olanda şi Danemarca? După părerea mea, ţara nu are nevoie de proiecte de ţară să jure politicienii pe ele ca pe Biblie, ci de politicieni capabili să o conducă în direcţia pe care, cu sau fără proiect de ţară, am pornit deja. Dar părerea mea nu contează, de vreme ce nu sînt în stare să articulez şi eu, acolo, un proiect de ţară, cît de cît.