Cinematografele clasice sunt în plină extincție. Sălile acestora, unde până nu demult nu găseai bilet să intri, sunt ori închise, ori au devenit șaormerii, magazine sau cluburi. Odată cu ele a murit și meseria de proiecționist. Cinefilii au ales internetul, „multiplex”-urile din mall-uri sau home-cinema-ul. Ultimul proiecționist al Bucureștiului își deapănă, amar, amintirile din epoca de glorie a Cinema-ului

Farmecul unui film văzut în doi, la un cinematograf de cartier sau într- o sală din centrul orașului, s-a dus. Dacă înainte de 1989 existau în țară aproximativ 600 de cinematografe, din care în București aproape 40, astăzi RADEF mai are funcționale, la nivel național, doar 14, iar în Capitală unul singur. Invazia televiziunilor, a filmelor descărcate de pe internet, apariția sistemelor home-cinema și a sălilor „multiplex” din mall-uri a dus la dispariția a ceea ce numim, cu nostalgie, cinematograf clasic. În sălile de proiecție, devenite nerentabile, au apărut cluburi, cârciumi, magazine și te miri ce alte buticuri sau depozite.

Bulevardul Elisebeta, fost Republicii, ex – 6 Martie, din București, număra acum 25 de ani, pe numai 300 de metri, șapte cinematografe. Pe Magheru mai erau trei. Azi toate sunt or în paragină, or închiriate pentru alte scopuri. De cele din cartiere, cum ar fi: Favorit, Volga sau Drumul Sării aproape că nu mai are rost să amintim. Odată cu ele a intrat în extincție și o meserie. Nea Radu Bîrcă, de 66 de ani, a fost ultimul proiecționist pe aparate clasice, cu role, din țară. În ultimii 29 de ani, a pus filme numai la Scala. Scos la pensie, n-a putut pleca din celebrul bloc, gazdă a cinema-ului vieții sale. Acum e un banal „handyman”, om bun la toate, în clădirea ce găzduiește încă istoricul cinematograf. Scrâșnește cu năduf: „Păcat! S-a dus dracului o meserie frumoasă!”.

O jumătate de veac prin cinematografe

Pe Radu Bîrcă l-am găsit într-o cămăruță fără geamuri de la subsolul blocului Scala. În locul aparatelor de proiecție, pe care le-a îngrijit aproape jumătate de secol, are acum pe inventar, o măsuță, două scaune, un pat improvizat, un televizor vechi și un radio. „În ’67, m-am angajat ca muncitor necalificat la ICSOB, adică «Întreprinderea Cinematografică de Stat a Orașului București». M-au dat la Cinema Buzești și făceam de toate: căram filme, roabe de nisip pentru Grădina de Vară, fosta 6 Martie, derulam filme și încărcam aparatu’... Da’abia după trei luni am pus mâna pe aparat, sub supraveghere! În ’70 am ajuns la Cinema Melodia, acum clubul Bellagio, de unde m-au luat în armată. Când m-au lăsat la vatră am ajuns la Cinema Pacea. Am stat acolo un an și am ajuns două săptămâni la Scala, apoi alte două la Festival și, de la 1 Martie 1973, am fost proiecționist la Capitol, unde am stat 14 ani!”, face omul inventarul locurilor sale de muncă. Numai că, în 1987, Capitolul s-a închis și așa a rămas, pentru că era afectat de cutremurul din ’77. Oftează: „Și acum mai trec p-acolo să-l văd. A fost și magazin și acu’ se vinde șaorma în el”.

FOTO: Pe B-dul Regina Elisabeta, fost Republicii, erau, acum 26 de ani, șapte cinematografe

La cutremurul din ’77, rula Răscoala la Cinema Capitol

Destinul sau, mă rog, cadriștii comuniști, l-au trimis la Scala, pe Magheru, de unde n-a mai plecat. În august 2016, l-au scos la pensie. „29 de ani am rulat filme aici! Am mai stat o lună și ca pensionar. Am fost paznic, că oricum, din iulie nu mai veneau filme....”. Practic, singura sa treabă era să le deschidă ușa la sala închiriată de niște pocăiți care veneau să se roage și să cânte duminica, de la 10 la 12. Dă din umeri, amărât: „Acum sunt «om bun la toate», da ‘ tot în blocul ăsta!”.

FOTO: Patria, fost ARO, acel mai mare cinematograf din Capitală e închis de ani buni

Cutremurul din martie ’77, l-a prins la Capitol. „Rula «Răscoala». Era lume multă. Au ieșit ca potârnichile și până să ies și io se terminase! Afară era un nor gros de praf că se dărâmase blocu’ de vizavi de Agenția CFR de pe Brezoianu”.

Inventarul cinema-urilor de top, azi închise

Cele mai bune și mai noi filme din București rulau pe actualul bulevard Regina Elisabeta, fost Republicii, și la cele de pe Magheru. Cum veneai dinspre Cișmigiu, pe mâna stângă aveai șase cinematografe, aproape unul lângă altul și pe dreapta încă unul. Primul, Timpuri Noi, cel mai mic, era la parterul hotelului Cișmigiu, la capătul berăriei Gambrinus. Azi nu mai e deloc. Urma Capitol unde în prezent funcționează un fastfood arăbesc. De la tejghea, arabul care taie șaorme își amintește: „Da, da! Aici era cinema! Da demult, domnu’... Io nu venit atunci la Romania”. Festival și Lumina sunt acum cluburi, Bucureștiul – Trianon înainte de război – e în paragină, închis, iar Central, de pe colțul Cercului Militar, cinemaul Armatei, există, dar nu se mai pun filme la liber. Vizavi, tot cu lacătul pe ușă e și Corso, fost Victoria. Nici pe Magheru, nu mai e nimic. Marele Patria e închis pe motiv de „bulină roșie seismică”, Scala are în foaier un magazin de bijuterii și altul cu produse indiene, iar Studio s-a închis pe 15 noiembrie. Doar sala Eforie a Cinematecii mai e funcțională, în afară de Europa, fost Miorița, singurul cinema al RADEF care are și aparate de proiecție clasice – de pe Calea Moșilor – nerentabil, dar deschis.

FOTO;Cinematograful Lumina este astăzi un club (1962)

Filmul fără de sfârșit

Nea Radu a lucrat cu aparate de proiecție rusești, cehoslovace, românești și nemțești. „Cele mai bune erau ale germane, Ernemann 7B, din ’40 și cele mai proaste ale noastre! P-astea le băgau la cinemaurile de la periferie”. Acum un sfert de veac, peliculele veneau în cutii de 600 de metri și chiar și mai mici, de 250-300 de metri. „Filmele trebuiau lipite cu acetonă, se mai rupeau și atunci te înjura toată sala”, râde veteranul. Dar dintre toate filmele pe care le-a văzut care i-a plăcut cel mai mult? Răspunde pe loc: „Românesc? «Filantropica»! Străin? «Bătălia de pe Neretva», un film iugoslav, de război. Că mie îmi plac filmele de acțiune, că nu mă adorm!”.

FOTO:Cinematograful Republica, actualmente Scala (1962)

Odată, la Capitol, tocmai pusese un film american vechi, de arhivă “La Nord, prin Nord-Vest”. „Au venit role cu 2.500 de metri de film, din 3.000. Io nu știam. L-am pus. Avea început, da’ nu avea sfârșit. Era să iasă cu cafteală că cerea lumea banii înapoi!”, se distrează „cinefilul” de profesie. Altădată, a încurcat rolele și a “omorât” un personaj, care se regăsea, ulterior, în actul final.

FOTO:Cinema „Înfrățirea între popoare” - Bazilescu (1962), azi sediul Teatrului Masca

La Scala, la ultima proiecție, au fost trei spectatori

Într-un Ghid al Bucureștiului, din 1962, apăreau 47 de cinematografe. După cutremur au mai rămas 40, iar în 1989 circa 30 de unități. „Acum mai e doar Europa, da’ au băgat și acolo filme pe DVD, pe videoproiector, că te simți ca la căminul cultural”, e dezolat Radu Bîrcă. În toată centrala RADEF lucrau aproape o sută de proiecționiști, numai în București. În țară funcționau 600 de cinematografe. Azi mai sunt doar 14 săli. „La Scala, am fost ultimul care a mai avut o proiecție pe peliculă. Am rulat «Domnișoara Cristina » și am avut trei spectatori. Nu mai vine lumea… Internetul, televiziunile și mall-urile au dat cinematografle peste cap!”, e plin de năduf nea Radu Bîrcă.

FOTO;Cinema Capitol, fost I.C Frimu (1962) 

Astăzi, denumirile de acum 60 de ani ale cinematografelor stârnesc nostalgii vârstnicilor și râsul tinerilor. Astfel, cinematograful Cotroceni, azi Glendale, se numea Aurel Vlaicu, Dacia – A. Popov, Feroviarul – Gheorghe Doja, Bazilescu – Înfrățirea între popoare, Capitol – I.C. Frimu sau Festival – Elena Pavel.

Peliculele bune și bișnițarii de pe timpuri

Cei trecuți de 40 de ani își aduc bine aminte cum, atunci când apărea un film nou începea o adevărată vânătoare după bilete. Pe timpul lui Ceaușescu, la televizor emisiunea dura doar două ore și era doar o propagandă comunistă. În restaurante nu găseai mai nimic și alte posibilități de recreere nu prea erau. Cinema- ul era una dintr puținele opțiuni de distracție și bișnița cu bilete era o afacere înfloritoare. „La Scala se dădeau filme de filme. Era coadă la bilete până după colț. La fel și la Patria! Era plin de bișnițari. Îi mai prindea miliția, le mai lua banii și le confisca biletele, dar ei tot acolo rămâneau”, rememorează Radu Bîrcă. Un bilet la categoria I era 4 lei, la a II-a 3 lei și la „cucurigu” 2 lei. „La bișnițari dădeai și 25 de lei pe bilet sau și mai mult. Iar la alea «Panoramic », cum era «Șatra», unde biletu’ era 8 lei, te costa mâncarea pe o săptămână!”, se enervează nea Radu.

FOTO:Până astă-vară, nea Radu Bîrcă încă mai trudea cu rolele de film

Marile succese de casă ale anilor ’70-,80

Cele mai căutate filme de pe timpul lui nea Nicu erau cele indiene. „Venea lumea buluc la «Vagabondul», «Articolul 420» sau «O floare și doi grădinari». Da’ succes aveau și unele coreene sau chinezești, cu karate..., de se luau golanii la bătaie în sală. Da lumea venea și la «Războiul stelelor», la comedii cu Louis de Funes sau Piedone și chiar la filmele românești istorice sau ale lui Sergiu Nicolaescu”, povestește Radu Bircă. Sălile, pe timpuri, aveau sute de spectatori. „Patria avea chiar 1.400 de locuri. Acum, la mall-uri, se merge pe săli mici de câteva zeci, până într-o sută de locuri. Și nici acolo nu sunt mai mult de 50 de inși pe zi!”, e sceptic fostul proiecționist. Nea Radu a încercat o singură dată să vadă un film 3D. Nu i-a plăcut: „A trebuit să-mi scot ochelarii mei și să-i pun pe ai lor. Și vedeam imaginea dublată”. Își amintește, în schimb, cu plăcere de primul film „Panoramic”: „Aveam șapte ani și, la Patria, am văzut «Povestea anilor înflăcărați», un film sovietic, de război”.