Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki, în 1954. Nu împlinise 6 ani cînd s-a mutat, împreună cu părinții, în Marea Britanie.
Tatăl său era oceanograf și primise un serviciu bun într-o agenție guvernamentală britanică de profil. Inițial, familia planificase să rămînă în Marea Britanie un an, maxim doi. Pînă la urmă, s-au stabilit definitiv în Anglia. Părinții săi au vrut, totuși, să păstreze identitatea culturală a familiei și au avut grijă ca locuința lor să fie foarte japoneză. Pe tot parcursul copilăriei lui Kazuo Ishiguro soseau lunar, cu poșta, din Japonia, materiale didactice și familia avea grijă ca el să învețe după acestea în paralel cu ceea ce învăța la școală în Anglia. În casa lor s-a vorbit tot timpul japoneză. Totuși, Kazuo Ishiguro, care a luat-o de foarte tînăr pe calea literaturii în limba de adopție, nu știe bine să scrie în japoneză. Poate că nu-i mai mult decît o pierdere pur privată a acestui intelectual născut în Japonia, dar format cu totul în Anglia. El este astăzi unul dintre cei mai celebri scriitori britanici, deopotrivă apreciat de publicul larg și bine vîndut. De altfel, criticii notează că Ishiguro se bucură de aceast dublu acces, către cititorii rafinați, profesioniști chiar, doritori ai unei literaturi care le provoacă mintea și cultura, dar și către marea masă de cititori, care vor literatură ușoară, de consum, interesantă, neplictisitoare și atît. Fără îndoială, Kazuo Ishiguro a dat lovitura cu ”The remains of the day”, roman apărut în 1989, tradus în 23 de limbi, vîndut în peste 1 milion de exemplare în ediția în limba engleză și transpus într-un film de referință, cu Anthony Hopkins și Emma Thompson, cîștigător a multor Oscaruri în 1993. ”The remains of the day” rămîne un roman pe care încă nu l-am citit, dar l-am putut gusta pe Ishiguro în două volume publicate la itnerval de cîțiva ani unul de celălalt, al Polirom. Primul, intitulat ”Un artist al lumii trecătoare” (apărut în Anglia în 1986 și la noi în 2005). Provocat de aranjamentul de căsătoriei al fiicei sale mai mici, artistul Masuji Ono își explorează trecutul recent, în care fusese cu totul captivat de propaganda militarist-imperialistă care a împins Japonia în al doilea război mondial. Dintr-un pictor boem devenise un pictor al regimului și al cauzei. Al unui regim care a distrus țara și al unei cauze care a ucis milioane de oameni. Cartea își plasează timpul de referință în 1950, adică nu la mult timp după război, astfel încît istoria era tulburător de proaspătă și de adevărată. Atît de tulburător de proaspătă încît este foarte posibil ca ea să nici nu fi avut loc, de fapt. ”Un artist al lumii trecătoare” spune captivant o poveste despre auto-învinovățire, dar și despre dezvionovățire, despre modurile prin care oamenii trec prin marile încercări ale istoriei pe care se întîmplă să o trăiască.
Celălat volum, intitulat ”Nocturne”, cuprinde cinci povestiri despre care autorul ne spune, în subtiltu, că sînt ”despre muzică și amurg”. Povestirile sînt bine scrise, au ritm și inimă, doar că nu sînt despre muzică. Sigur, personajele principale sînt muzicieni și muzica joacă un rol major în viața lor, dar nu joacă un rol pe măsură în povestiri. Epica lor este doar accidental atinsă de muzică și niciodată în sens spiritual, ci mereu ca o conjunctură. Totuși, povestirile sînt despre amurg, mai ales dacă înțelegem apusul soarelui ca pe o metaforă a dispraiției molcome a unui anume fel de moralitate, căci toate personajele acestor povestiri comit greșeli față de cei care îi iubesc și încearcă, mai mult sau mai puțin stîngaci, nu atît să le repare, cît să poată trăi mai departe cu sentimentul că au făcut ceva ca să le repare.
Neîndoielnic, Ishiguro merită citit mai sistematic și cu ceva mai multă atenție decît am făcut-o eu.
Recomandările noastre
