Generalul Iulian Vlad ridică un colț al păturii de legende, minciuni, dezinformări, care a acoperit Istoria României începând cu 1989. O face cu conștiința celui care a participat direct la momente importante pe care care are datoria să le restituie românilor așa cum le-a trăit. Ca unul care a stat de vorbă cu el de nenumărate ori vă pot spune că nu o face din orgoliu sau din răzbunare.

 O face știind că există momente în parcursul unei națiuni în care trebuie arătate toate fețele evenimentelor care i-au marcat existența. Știe că imaginea celui care a fost ultimul șef al Securității lui Nicolae Ceaușescu nu este una care să-l avantajeze, după cum a înțeles că anumite lucruri nu pot fi spuse decât în anumite momente. Că oamenii au nevoie de o perspectivă în timp pentru a asculta ceea ce ai de spus.

Aș putea să povestesc multe lucruri despre Generalul Vlad, modul în care l-am văzut în relație cu puternicii zilei, indiferent de guvernare și culoarea lor politică, respectul de care se bucură în lumea serviciilor de informații, dar nu aș putea să redau niciodată modestia și înțelepciunea cu care și-a gestionat viața. Cândva vor fi spuse și aceste lucruri.

Pentru cei care consideră că Generalul Vlad ar fi trebuit să tacă nu le pot răspunde decât că Istoria are nevoie de adevărul fiecăruia, pentru că așa cum vedem în zilele astea cele mai mari nenorociri apar în momentele în care se impune tăcerea!

Așa cum am spus pe parcursul publicării acestui interviu- eveniment în paginile Evenimentului Zilei, ca om pasionat de Istorie vă pot spune că interviul cu Generalul Vlad este o experineță tulburătoare. Istoria anilor 1989- 1990 este rescrisă aproape în totalitate de relatările sale. Vedem un Ion Iliescu protejat de Nicolae Ceaușescu în ascensiunea sa în Partidul Comunist Român, preocupat să-l lichideze cât mai repede, un Silviu Brucan, tipul complotistului perpetuu, agent triplu, CIA-MOSSAD-KGB, de nici nu mai știai pe ale cui interese le servește, pe care tot Ceaușescu refuză să-l aresteze, o întreagă agentură sovietică, în frunte cu Nicolae Militaru, fostul ministru al Apărării Naționale numit de Iliescu, care omoară oameni cu sânge rece și regizează arestarea Generalului Vlad în așa fel încât ambasadorul URSS să fie de față. Înțelegem că entuziasmul sutelor de mii de oameni care au ieșit în stradă ca să dea jos un regim samavolnic a fost folosit de o gașcă de agenți de influență străini, cu orientare pro-sovietică, acaparând puterea.

Din toate motivele expuse mai sus, apariția acestui interviu în revista Periscop, realizat de generalul de brigadă (r) SIE Petru Neghiu și colonelul (r) SIE Alexandru Omeag, a fost un moment pe care mi l-aș dori repetat. Nu știu dacă și când va mai fi posibil, dar paginile EVZ vor rămâne deschise tuturor.

Convenisem cu Nicolae Militaru în ajun, ca a doua zi, pe data de 30 decembrie 1989, să merg la MApN. cu două planuri foarte importante care, după cum o să se vadă, le-am prezentat. Ce s-a întâmplat însă cu acele documente, inclusiv cu copiile lor care rămăseseră în fișetul meu de la minister, nu știu. După arestarea mea, a fost măturat totul…

Fiind plecat de la minister din ziua de 21 decembrie 1989, mai întâi la C.C. unde am rămas până în noaptea de 23/24 decembrie și apoi la MApN mai multe zile de-a rândul, leam spus lui Iliescu și celorlalți de față că nu pot să conduc colosul care este Ministerul de Interne cu un telefon de pe colțul unui birou de la Ministerul Apărării Naționale, că am nevoie de colaboratori măcar pentru a nota ordinele ce le dau ori pentru a rezuma rapoartele care vin de la unități. În același timp, eram zdrobit de oboseală, nu mai dormisem de mai mult de o săptămână. Mă simțeam aproape epuizat.

Dar, mai mult decât atât, nu puteam să-mi asum, fără termen, răspunderea conducerii Ministerului de Interne dintr-un loc din afara Instituției și fără minimul de mijloace necesare. Așa fiind, aflându-mă cu generalul Gușă la generalul Militaru și de față fiind și Ion Iliescu și alți câțiva din cei cu care se înconjurase, am spus să audă toți: „Eu trebuie să merg la minister. Instituția aceasta nu poate funcționa normal fără o conducere la fața locului”. Toți cei prezenți, luați probabil prin surprindere de cele spuse de mine și de tonul hotărât folosit, s-au uitat unii la alții fără să scoată o vorbă. Tăcerea lor am luat-o ca un accept, astfel încât în timpul cel mai scurt m-am înapoiat la fostul meu loc de muncă. Ajungând la Ministerul de Interne, am mobilizat șefii de unități, cărora le-am dat teme și termene ca în câteva ore să-mi prezinte propuneri, puncte de vedere etc. cu privire la proiectele de mai jos. Apoi am lucrat o zi și o noapte neîntrerupt la cele două proiecte foarte importante:

FOTO: Cunoscuta meticulozitate a domnului general Iulian Vlad s-a manifestat şi prin intervenţiile pentru îmbunătăţirea textului rezultat din înregistrarea interviului

Primul material denumit „Stadiul măsurilor întreprinse și direcțiile de acțiune pentru clarificarea diversiunii teroriste din perioada 22-23 decembrie 1989” era un plan coerent și realist pentru identificarea adevăraților teroriști și începea prin trecerea în revistă a posibilelor scenarii. Deci, concepusem un plan pentru descoperirea adevăraților teroriști (dacă au existat), pentru că unii ne considerau pe noi ca fiind teroriști. Or, din unitățile noastre nu s-a tras un foc de armă. Pentru că ar fi fost suficient să se fi tras un singur cartuș și n-am mai fi putut să demonstrăm că nu s-au folosit arme de foc.

Al doilea material era intitulat „Proiect de reorganizare a Departamentului Securității Statului ca Serviciu de Informații pentru Siguranță Națională”. Era o schiță dezvoltată a viitoarei structuri de securitate ce urma a fi subordonată Ministerului Apărării Naționale, pentru că așa dorea Nicolae Militaru sau, poate, așa primise instrucțiuni de la șefii săi din GRU.

În dimineața zilei de 31 decembrie, pe la orele nouă, am dat telefon că sunt gata cu cele două lucrări. Militaru ajunsese să nu mai răspundă personal la niciun apel telefonic… Lângă aparat era postat colonelul Șerb, șeful Transmisiunilor de la armată. El ridica receptorul și îl ducea la ureche lui Militaru.

Cunoscuta meticulozitate a domnului general Iulian Vlad s-a manifestat şi prin intervenţiile pentru îmbunătăţirea textului rezultat din înregistrarea interviului

I-am zis: „Sunt în măsură să vă prezint documentele pe care le-am elaborat”. „Da, tovarășe Vlad, ne vedem, dar poate peste o oră-două. O să vă dau eu un telefon când să porniți”. Am așteptat o orădouă, dar n-am primit niciun telefon. Am sunat din nou. Mi-a răspuns omniprezentul colonel Șerb: „Tovarășul ministru e plecat, dar a zis ca vine la ora unu”. M-am hotărât să plec, dar când să pornesc, primesc din nou telefon: „Tovarășul ministru a zis să veniți la ora două”.

Probabil că nu erau perfectate toate momentele pentru ceea ce urma, inclusiv finalizarea pregătirii părții tehnice, logistice. Dar pe urmă mi-am dat seama că lucrurile erau infinit mai de amploare. În fine, am plecat spre MApN cu adjuncții mei, generalii Stamatoiu și Bucurescu, precum și cu generalul Vasile Gheorghe, șeful Direcției contrainformații militare.

Pe generalul Ștefan Alexie, Secretarul de Stat, nu l-am luat. Și s-a supărat. De ce nu l-am luat? I-am explicat ulterior: „Măi, Puiule – că așa-i ziceam – crezi că noi plecam să primim niște galoane și tu rămâi nebăgat în seamă? Când am hotărât să te las la minister, eu m-am gândit în primul rând la tine, la sănătatea ta”. El fusese până în urmă cu câteva zile în spital. Apoi era nevoie să mai rămână cineva și la Ministerul de Interne. Dar așa sunt oamenii. Cel mai bine îi cunoști în situații limită.

În fine, am plecat spre MApN. Pe drum, aveam radioul deschis. Cred că era trecut de orele 13, când la radio s-a transmis un comunicat prin care s-a anunțat că întreaga conducere a Departamentului Securității Statului, în frunte cu generalul Iulian Vlad, a fost arestată. Nu știu ce gânduri mi-au trecut atunci prin minte, dar acum, privind în urmă cu 27 de ani, pot să formulez câteva judecăți:

a) comunicatul fusese trimis presei din timp de autorii a ceea ce avea să urmeze, dar nu au mai revenit asupra schimbării orei;

b) nu erau puse încă la punct ultimele amănunte ale arestării, îndeosebi coordonarea cu prezența la acest moment a ambasadorului URSS la București;

c) sconta cineva pe frica sau lașitatea mea care, la aflarea veștii, să intru în panică, eventual să comit un gest necugetat care le-ar fi ușurat îndeplinirea planurilor malefice.

Am continuat drumul, am ajuns la Ministerul Apărării Naționale, la cabinetul ministrului. Toate încăperile din jur erau pustii. Văzând că numi iese nimeni în întâmpinare, am intrat în biroul ministrului. Acolo se aflau Gelu Voican Voiculescu și generalul Vasile Ionel, proaspăt numit în funcția de Șef al Marelui Stat Major. Mi-au motivat că ministrul este într-o audiență. Întra-adevăr, Militaru era deja cu ambasadorul sovietic Evghenii Tiajelnikov și ocupaseră locuri de unde puteau să urmărească panorama… Se postaseră la fereastra sălii de protocol!

Generalii Gianu Bucurescu și Aristotel Stamatoiu, adjuncții mei, precum și generalul Gheorghe Vasile, șeful Direcției de contrainformații militare cu care venisem la întâlnirea ce ni s-a spus că nu mai poate avea loc, au fost poftiți de cei doi să plece. Dar de fapt, în antecameră, au fost arestați și conduși la TAB-ul care i-a transportat la locul de deținere.

Eu am rămas ultimul, iar Gelu Voican Voiculescu, care m-a condus spre ușă, mi-a spus „La mulți ani!”, ceea ce putea fi luat ca o urare tradițională, având în vedere că peste câteva ore pășeam într-un Nou An. Nu acesta era însă sensul urării ce-mi fusese adresată de Voican Voiculescu, lucru despre care aveam să-mi dau seama imediat. La ieșirea din cabinetul ministrului, mă aștepta generalul Ion Hortopan, comandant al Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, care coordonase personal represiunea de la „Baricada” din fața Hotelului Intercontinental, un locotenent- colonel în uniformă de infanterie, probabil de la DIA, și o grupă de soldați. Hortopan mi-a comunicat pe un ton oficial că are ordin să mă aresteze, a încercat apoi să mă percheziționeze și mi-a cerut să-i predau pistolul. I-am precizat că sunt neînarmat, că n-am purtat niciodată armă și i-am spus că este degradant pentru un general al armatei române să percheziționeze personal pe cineva, indiferent de gradul și poziția acestuia. I-am mai spus că în situația dată e mai bine să mă percheziționeze ofițerul.

Ca urmare, i-a ordonat ofițerului să facă el acest lucru. Apoi am fost luat între baionete de o grupă de soldați echipați ca de război și condus în afara clădirii la un TAB cu care am fost transportat la locul de deținere, unde am rămas până la 19 martie 1990 când, în fine, am primit mandatul de arestare. Mai departe, până la 30 decembrie 1993, am fost pe drumul pușcăriilor...

Nicolae Militaru și ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov au urmărit pe viu arestarea mea, apoi din cadrul ferestrei sălii de protocol, unde stăteau alături, au trecut în revistă grupa de soldați echipată în ținută de război care m-a introdus în TAB-ul aflat lângă autoturismul „Ceaika”, cu steagul URSS, ce era parcat ostentativ, la vedere.

Am să povestesc acum două întâmplări din închisoare, dar nu aș vrea să las cuiva impresia că am făcut pușcăria la… fără frecvență.

Am executat patru ani la zi, cu toate rigorile încetățenite în locul de tristă amintire - Jilava.

Era prin iarna lui 1991- 1992, nu mai țin minte exact data, pentru că în pușcărie, după o vreme, pierzi noțiunea timpului... Pe înserat, ușa celulei 318 în care eram „cazat” împreună cu Ion Dincă se deschide zgomotos și, fără ca subofițerul gardian să anunțe ceva, mă trezesc față în față cu un domn în vârstă de circa 75 de ani, pe care l-am recunoscut imediat după eleganța vestimentației. Era Mircea Ionescu Quintus, însoțit de comandantul Spitalului Penitenciar Jilava, colonel dr. Aurelian Arusoaie. Aflasem, nu mai știu în ce mod, că preluase funcția de ministru al Justiției.

Ne-am salutat politicos și s-a așezat pe marginea patului meu, cel de jos. Am schimbat apoi câteva propoziții protocolare (Doamne, ce hidos sună aceste cuvinte în împrejurările dramatice în care mă aflam!), după care m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Ce era să-i spun? Primul a vorbit Dincă, rugându- l să-i aprobe aducerea unui mic frigider, pentru a păstra puținele alimente pe care avea voie să le primească de la familie. A spus DA, dintr- o dată.

Eu nu am cerut nimic, însă domnul Quintus a insistat: „Chiar nu aveți nevoie de nimic, domnule general?” „Dacă nu e prea mult, aș avea nevoie de un caiet și un pix pentru unele însemnări personale și accesul la un ziar pentru a vedea și noi ce se mai întâmplă în țară și în lume”. Mi-a promis: „Da, este posibil, și îl rog pe domnul comandant aici de față să dea de îndată curs solicitărilor dumneavoastră”, a zis ministrul cu vocea sa inconfundabilă. Și-a luat apoi la revedere, iar noi i-am mulțumit pentru vizită. A plecat discret, așa cum venise!

Trecuse , cred, un an, un an și ceva de la episodul Quintus. Era seara târziu și ne pregăteam de stingere. Deodată, se aud pași pe culoar, iar gardianul se oprește în dreptul celulei noastre, pe care o deschide zgomotos. Ne-am ridicat în picioare, așteptândne la mai știi ce? Pe un ton ușor misterios și cu un rânjet în colțul gurii, gardianul zice: „Domnule general, trebuie să vă prezentați la domnul comandant”

 Am schimbat priviri nedumerite cu Ion Dincă, m-am îmbrăcat și l-am urmat pe subofițer. Pe drum îmi treceau prin cap o mie de gânduri... vă puteți închipui și dumn e a v o a s - tră! Ce poate fi ? De ce mă cheamă în toiul nopții? Am ajuns la cabinetul comandantului și am fost introdus imediat în biroul acestuia. Nu era singur. Pe unul dintre cele două fotolii din faţa biroului de lucru al comandantului mai era o persoană, iar pe măsuța dintre ele se afla o sticlă de whisky și trei pahare. Vizitatorul, pe care îl cunoșteam, era Petre Ninosu, succesorul domnului Ionescu Quintus la cârma justiției române.

M-au invitat să iau loc pe fotoliul rămas liber, iar oaspetele de onoare m-a întrebat discret: „Cu gheață?” Am refuzat politicos… nu doar gheața. După câteva minute în care s-au schimbat banalități, domnul Ninosu se ridică din fotoliu, își ia la revedere de la comandantul penitenciarului, căruia îi reamintește: „Așa cum v-am spus, domnul general vine cu mine”.

Am privit spre șeful închisorii, care a dat afirmativ din cap, fără să scoată un cuvânt... Ca să nu plictisesc cu amănunte neinteresante, mai adaug doar atât: am plecat cu domnul Ninosu, care mi-a spus pe drum că socrul său dorește să mă vadă. Am mers la locuința socrului care nu era altul decât Corneliu Mănescu.

Familia Mănescu ocupa un apartament de lux întrunul din blocurile de pe Bulevardul Mareşal Prezan. Fostul ministru de Externe m-a ținut de vorbă o noapte întreagă stăruind, fără succes, să mă determine să beau o jumătate de pahar de whisky. Începuseră să se arate zorile când domnul ministru al Justiției, Petre Ninosu, a primit dezlegare de la socrul său pentru a face cale întoarsă cu mine la Jilava.

Este de imaginat cu ce sentimente de îngrijorare mă aștepta colegul de celulă…