Deși l-am înjurat ca la ușa cortului încă de când m-am apucat de presă, la începutul anilor 1990, lucru consemnat cu asupra de măsură de consilierul său devotat Iosif Boda în cartea „Cinci ani la Cotroceni”, am avut cu el, după ce a plecat definitiv de la Președinție, o relație relaxată.

Prin 2011 mă suna în fiecare dimineață pe telefonul fix, pe la orele șapte trecute fix, când somnul îmi era mai dulce.

Avea problema canalului Dunăre-București, al cărui principal inamic era.

Cred că ultima întâlnire, față în față, am avut-o când Gorbaciov a venit la lansarea ziarului „Puterea”, la Clubul Diplomaților, unde era nedespărțit de Emil Constantinescu.

M-au strigat și am stat de vorbă în colțul în care se retrăseseră, care mi-a dat atunci sentimentul că istoria îi pusese deja la locul pe care îl meritau.

La colț!

Nu știu dacă pentru că sunt născut creștin, ori doar din cauza educației pe care am primit-o în primii ani în familia mea de țărani de la Vădastra, nu-l mai urăsc de multă vreme pe Ion Iliescu.

N-am uitat cât rău a făcut țării mele!

Și nici nu sunt convins că l-am iertat!

Până la urmă, problema nu este a mea, ci a Justiției Române.

Ce a făcut omul acesta României, de la împușcarea Ceaușeștilor, la prigonirea partidelor care au făcut România Mare, la Mineriade și inventarea și susținerea necondiționată a primilor prăduitori ai țării, nu poate rămâne nepedepsit!

Mulți dintre cei care se cred șmecherii șmecherilor fac dovada că au învățat, din nepedepsirea lui Ion Iliescu, că le e permis să recivideze…

Uitați-vă numai la Miron Cozma, care taman amenință cu o nouă Mineriadă.

De unde se vede că a plătit prea puțin pentru imensul rău pe care l-a făcut și a înțeles că îl poate repeta…

Ion Iliescu e dovada vie că Justiția Română e o imensă bătaie de joc la adresa românilor cinstiți!

Astea fiind zise, nu-mi rămâne decât să spun:

La mulți ani, Ion Iliescu!

Fiecare să înțeleagă ce vrea din urarea mea…