ETHNOS (Grecia). Evgheni Maksimovici Primakov nu mai este. Peste câteva zile se împlinesc cinci ani de la moartea sa. Testamentul politic al lui Primakov continuă însă să "definească" politica externă rusă așa cum s-a (re)configurat încă din anii ’90.

Mulți şi-l amintesc poate pe Evgheni Primakov (fost ministru de externe și apoi prim-ministru al Rusiei) pentru așa-numita „întoarcere” deasupra Atlanticului. În martie 1999, pe când era prim-ministrul Federației Ruse, s-a urcat în avion cu destinația Washington, unde era programat să efectueze o vizită oficială, dar vizita nu a mai avut loc niciodată.

Se spune că Primakov a fost informat în timpul zborului, când era deja deasupra Atlanticului că tocmai începuse bombardamentul NATO asupra Iugoslaviei, ceea ce l-a determinat să ordone ca avionul să întoarcă şi să se îndrepte înapoi spre Rusia, anulând vizita.

După aproximativ două decenii, a venit rândul ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, și al ministrului apărării, Serghei Șoigu, să amâne brusc vizita la Istanbul, existând zvonuri că avionul guvernamental rusesc cu miniştrii decolase spre Turcia după care a făcut cale întoarsă deasupra Mării Negre pentru a zbura înapoi spre Rusia.

"Întoarcerile" deasupra Atlanticului şi a Mării Negre

Indiferent dacă a existat sau nu o întoarcere din drum, faptul rămâne: rușii și turcii programaseră discuții pentru data de 14 iunie la Istanbul, discuții care, în final, nu au mai avut loc, iar știrile despre amânarea lor neașteptată, au "izbucnit" literalmente în ultima clipă, lăsând să se vadă dacă nu rupturi, măcar nişte aritmii în relațiile dintre Moscova și Ankara. Dat fiind că era vorba despre discuții care s-ar fi învârtit în jurul evoluțiilor din Libia și Siria, întrebarea revine cu insistenţă: pot turcii și rușii să găsească un mod de „conviețuire” pe fronturile deschise ale lumii, unde aceştia susţin tabere beligerante opuse? Întrebarea revine cu insistenţă nu numai din cauza discuțiilor amânate, ci și în umbra nu puținelor declarații divergente care au precedat această amânare.

Turcii se orientează către Statele Unite prin intermediul Libiei

Pe 8 iunie, în urma unei discuții telefonice cu președintele american Donald Trump, liderul turc Recep Tayyip Erdogan a ieşit public și a anunțat sosirea unei „noi ere” în relația dintre Washington și Ankara, semnalând chiar cu subînţeles că resortul pentru această „nouă eră” va fi gestionarea crizei libiene. Trei zile mai târziu, pe 11 iunie, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, iese în mod deschis și solicită Statelor Unite „să joace un rol mai activ în Libia”, subliniind şi el cu subînţeles că o implicare mai mare a SUA pe frontul respectiv este „importantă” şi „pentru protejarea intereselor NATO”.

Citind declarațiile turcești, s-ar putea presupune multe:

- că turcii ar putea acum să caute o „acoperire” americană/NATO în Libia,

- că ar putea dori să „legitimeze” prezența militară turcă acolo prin NATO și Statele Unite, revendicând rolul unui reprezentant informal al Alianței Nord-Atlantice pe frontul libian împotriva rușilor și arabilor.

- că ar putea dori să își consolideze - prin SUA și NATO - poziția lor de negociere împotriva taberei rivale libiene (Aguila Saleh, Armata Națională Libiană LNA, Khalifa Haftar) și a tuturor celor care insistă să o susțină (Rusia, Emiratele Arabe Unite, Egipt etc.),

- că ar putea să urmărească să șantajeze - prin intermediul Libiei - dacă nu sprijinirea, atunci cel puțin tolerarea de către SUA a planurilor expansioniste ale Turciei în Mediterana (vezi memorandumul turco-libian), știind că este vorba de planuri care conduc Turcia spre un conflict cu alte forțe NATO (Franța, Grecia)