Dacă liderii occidentali au o calitate comună, aceasta este talentul de autoamăgire. Insistând că terorismul islamist nu are nici o legătură cu Islamul, sau că religia nu are nici o influență strategică, sau că toți oamenii doresc libertate și democrație, liderii occidentali au ajuns să declare că susul este jos, dreapta este stânga și noaptea este zi.

Iar bezna se lasă pentru milioane de turci, în ciuda încăpățânării noastre de a susține că un licăr de opaiț muribund este soarele însuși.

În ultimii ani, mulți americani au auzit cuvântul „Califat” pentru prima dată atunci când ISIS a declarat că teritoriul capturat de la Irak și Siria este un califat reînviat.

Pentru noi, „califat” este un alt termen pentru a desemna o cameră de tortură. Însă pentru sute de milioane de musulmani, mulți dintre ei neavând nici o treabă cu ISIS, califatul este asociat cu o vârstă de aur pierdută și idilică, atunci când califul, care era și sultanul Turciei, conducea toată lumea musulmană.

În secolul XIV, Imperiul Otoman a reînviat vechiul concept al califatului, proclamând că sultanul și califul sunt aceeași persoană. Situația nu s-a schimbat până în 1924, când Mustafa Kemal Atatürk, marele modernizator, a abolit instituția ca pe o relicvă, afirmând că turcii trebuie să edifice o nouă Turcie și să lase în urmă învechitul imperiu, atât din punct de vedere istoric cât și spiritual.

La vremea respectivă, lumea musulmană s-a împărțit în două: pe 8 martie 1924, The Economist surprindea diferența dintre cele două lumi: pentru turci și alte naționalități, proaspăt eliberate de sub legea otomană, „ideea de naționalitate occidentală câștigă teren, iar Califatul își pierde puterea de fascinație”. Până acum, toate bune.

Însă publicația a continuat, notând că pentru musulmanii aflați sub ocupație colonială, „Califatul poartă un mesaj de mântuire prin solidaritatea musulmană internațională”.

Acest mesaj al mîntuirii, chiar dacă, deocamdată, fără solidaritate, a revenit. Califatul rebutat al ISIS este premergătorul unul proiect de califat mult mai ambițios care se pregătește.

În Turcia.


Convinși că istoria nu are nici o însemnătate, aceiași lideri și diplomați occidentali autoamăgiți refuză să recunoască adevărul despre viziunea președintelui Recep Tayyip Erdogan despre Turcia. Acesta visează nu doar la o măreție neo-otomană, ci și la renașterea unui califat care să cârmuiască întreaga lume musulmană sub conducerea unui turc. (Ghici cine este candidatul?).

Dacă refuzi să recunoști ce își dorește un om, vei vedea că este greu să-i înțelegi acțiunile. Represaliile uriașe și drastice, care se desfășoară acum în Turcia, cu cel puțin 10.000 de turci arestați și nu mai puțin de 100.000 epurați din funcții – nu doar militari, ci și judecători, funcționari civili, polițiști și profesori – nu este sfârșitul evenimentelor. Este începutul.

Declarând starea de urgență, în urma loviturii de stat eșuate, Erdogan și aliații săi pretind că 100.000 de turci au participat la complot.

Este una dintre cele mai absurde afirmații din vremurile noastre, dar funcționează (un puci cu atât de mulți conspiratori nu ar fi putut să-și păstreze secretul – puciurile nu se organizează așa).

Erdogan nu avea nevoie de un motiv pentru epurările plănuite dinainte. Avea motivele sale și avea o listă cu nume. El avea nevoie de un pretext. Puciul eșuat a fost pretextul.

Acum asistăm la distrugerea societății seculate a Turciei și la revenirea în marș forțat la înregimentarea religioasă și la obscurantism, la intoleranță și la fundamentalismul opresiv.

Acesta este triumful moscheii asupra modernității, nu al statului de drept, ci al suprimării sale. A durat un secol, însă religia s-a dovedit încă o dată mai puternică decât civilizația – o tendință prezentă în toată însângerata lume musulmană.

Profesorilor li s-a interzis să părăsească țara. Regimul a cerut demiterea tuturor decanilor din școlile superioare și universități. Interzicerea cărților urmează, și nu m-ar mira câtuși de puțin dacă s-ar reveni și la arderea cărților.

Erdogan a mai folosit puciul și pentru a cere extrădarea de către Statele Unite a lui Fethullah Gülen, un cleric și cândva aliat al său. Insistând în mod jenant că Gülen a orchestrat puciul tocmai din Pennsylvania, Erdogan arată că este decis să înăbușe și cea mai mică scânteie de disidență sau rezistență.

Unii observatori au asemănat puciul din Turcia cu Incendiul de la Reichstag, eveniment misterios care i-a permis lui Hitler să pună mâna pe putere. Asemănarea este izbitoare. Inteligentsia turcă este punctul de a se găsi în aceeași condiție precară a intelectualilor germani și a evreilor în anii 1930.

Erdogan își dorește puterea pentru sine însuși, dar, în mod sincer, și pentru credința lui. Este un credincios adevărat și un megaloman. Ambițiile sale vor duce în final Turcia, vecinii ei și, foarte, posibil, pe aliații săi orbi și derutați, la un șir de tragedii sângeroase, însă pentru moment se bucură de sprijinul unei jumătăți din populație, aceea pentru care febra credinței este drogul suprem. Erdogan are o popularitate mai mare decât a lui Hitler. „Mein Kampf” nu era atât de puternic precum Sfântul Coran.

În anii din urmă, termenul „islamo-fascism” a fost destul de des vehiculat, mai ales de către cei care nu înțeleg nici Islamul, nici fascismul. Însă „fascism islamist” este un termen descrie foarte bine programul lui Erdogan: intoleranță populistă justificată de credință și exploatată de un lider care explică orice eșec prin victimizări. Erdogan oferă exaltare și răzbunare, felul cel mai apetisant din politică.

Ca și în Germania nazistă, cetățenii încrezători care s-au amăgit singuri că noul lider ar putea fi acceptabil s-au trezit aruncați în pușcărie sau aleargă disperați după o viză pe pașaport (dacă acestea nu au fost deja confiscate).

De la Reichskanzler la Führer, sau de la președinte la sultan-și-calif , lui Erdogan pasul i se pare inevitabil. Este doar o chestiune de timp.

Printre acțiunile cinice, demne de un candidat de sultan, de săptămâna aceasta, s-a numărat și vehicularea ideii reinstaurării pedepsei cu moartea pentru trădare – pentru a-i lichida definitiv pe opozanții importanți și a-i timora pe ceilalți, lăsați să trăiască.

Însă adevăratul mandat de execuție a fost redactat: Erdogan a ucis Turcia seculară a lui Atatürk, visul că o națiune musulmană și-ar putea câștiga locul în primele rânduri ale lumii civilizate.