Noua administrație Trump va fi instalată pe 20 ianuarie 2025. Deja, la ora actuală, Donald Trump caută o cale de soluționare a războaielor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. Potențialele viitoare decizii ale președintelui ales, în ceea ce privește politica externă, rămân însă neclare, din cauza lipsei de coerență în alegerile sale pentru administrație.

În timp ce problema migrației promite să fie prioritatea de top la începutul mandatului, Trump și consilierii săi iau în considerare simultan aceste două crize internaționale, care au ramificații mult mai complexe decât a susținut miliardarul în campanie. "Cred că Orientul Mijlociu se va rezolva. Cred că este mai complicat decât Rusia-Ucraina, dar cred că este mai ușor de rezolvat", a spus președintele ales într-un interviu acordat revistei Time la final de noiembrie.

Cum va arăta noul cabinet Trump?

Cabinetul Trump are trei fracțiuni: o facțiune a potențialilor nominalizați pare concentrată pe răzbunare, alta pe calmarea piețelor financiare și o a treia pe reducerea necruțătoare – poate fără speranță – a angajaților guvernamentali și a bugetelor. O administrație unificată, loială, condusă de MAGA.

Prima fracțiune va reforma Departamentul de Justiție, agențiile de informații și Departamentul de Apărare. A doua va calma piețele financiare și va fi condusă de Scott Bessent, miliardarul de pe Wall Street, ales ca secretar al Trezoreriei. Și apoi există o echipă guvernamentală condusă de Elon Musk și Vivek Ramaswamy, ale cărei obiective sunt extrem de ambițioase, reforma structurilor statului și reducerea numărului de angajați guvernamentali. Ei vor conduce  „Departamentul pentru Eficiența Guvernului” sau „DOGE”, așa cum îl numește Musk (la fel ca numele criptomonedei Dogecoin). El nu este de fapt un departament, ci un grup de voluntari care vor avea, spun ei,  un ”canal” direct către Biroul de Management și Buget al Casei Albe, prin care se vor transmite foile de parcurs ale diferitelor entități, foi în care se vor regăsi noile reglementări structurale, bugetele și numărul de angajați.

Ce întrebări sunt pe agendă?

Două întrebări sunt importante pentru crizele din Ucraina și Orientul Mijlociu: care criză are cele mai mari șanse de succes?; și care dintre ele poate fi încheiată la începutul mandatului, încetare care să marcheze un nou început de eră pașnică? Din ce vedem la ora actuală conflictul dintre Ucraina și Rusia a devenit extrem de complex prin implicarea unui terț - Coreea de Nord.

Ceea ce se preconizează, după întâlnirile cu europeni sau după discuțiile telefonice cu aceștia, este în fapt cel mai probabil o înghețare a conflictului și nu o negociere  multilaterală. Nu se vad la orizont, deocamdată, noile condiții de securitate în Europa. Administrația Biden intenționează să mai trimită un ajutor militar în Ucraina, până la sfârșitul anului. Acest pachet este de 1,2 miliarde de dolari rămase încă din Inițiativa de asistență pentru securitate a Ucrainei. Dar mai există și alte 5,6 miliarde de dolari în arme (vehicule, muniție și alte echipamente) pe care președintele le-ar putea autoriza să meargă în Ucraina.

Până în prezent, Statele Unite au trimis Ucrainei peste 59 de miliarde de dolari în asistență de securitate. În acest context se profilează o altă întrebare: cum va arăta dialogul Casa Albă cu Kremlinul pentru Ucraina?  Eu cred că președintele ales Donald Trump va fi nevoit să deschidă un dialog susținut și de fond cu Rusia cu privire la întreaga gamă de probleme rămase nerezolvate de-a lungul anilor. Cu siguranță, poziția SUA are sens dacă războiul este privit, așa cum este în Kiev și în mare parte din Occident, ca un act neprovocat de agresiune imperială rusă împotriva Ucrainei, condus de amăgirea președintelui rus Vladimir Putin că Ucraina este parte a patrimoniului rusesc.

În aceste condiții beligeranții sunt Rusia și Ucraina, chiar dacă Occidentul a ajutat esențial la susținerea Ucrainei în luptă. Din punctul de vedere al Rusiei, războiul este doar un aspect, considerat în prezent cel mai acut, al unui conflict mai larg între Rusia și Occidentul, condus de Statele Unite. Rusia luptă nu numai pentru că Putin consideră că Ucraina este parte a Rusiei, ci și pentru că Kremlinul este hotărât să revizuiască acordul de după Războiul Rece, despre care crede că a fost impus Rusiei într-un moment al slăbiciunii sale strategice.

Rusia la marginea geopoliticii Europene

Extinderea NATO și a Uniunii Europene a privat Rusia de zona tampon din Europa de Est pe care o considerase de mult timp esențială pentru securitatea sa. Rusia a pierdut, de asemenea, rolul central în afacerile europene pe care îl jucase de mai bine de trei secole, rol care a definit-o drept o mare putere.

Putin și o mare parte din elita rusă au reinterpretat acțiunile SUA din primele decenii de după Războiul Rece ca fiind concepute nu pentru a construi un parteneriat cu Rusia, așa cum au declarat liderii americani, ci mai degrabă pentru a elimina Rusia ca un concurent de mare putere. În mod grăitor, proiectele de tratate privind garanțiile de securitate cu NATO și Statele Unite pe care Kremlinul le-a lansat cu două luni înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei din februarie 2022 au menționat Ucraina doar pe scurt.

Cererile cheie ale Rusiei aveau ca scop atenuarea extinderii NATO cu Ucraina și Georgia. Ce mai cereau rușii? Alianța trebuia să înceteze să se extindă, să nu desfășoare arme ofensive capabile să lovească teritoriul Rusiei și să-și retragă infrastructura înapoi la liniile din 1997, atunci când se întemeia Consiliu NATO-Rusia (actul a fost semnat înainte de a avea loc prima rundă de expansiune post-Război Rece). Pentru Rusia, războiul cu Ucraina se referă astfel la structura securității europene și la statutul acesteia de mare putere. Chiar dacă mâine războiul s-ar rezolva miraculos, problemele mai mari de gestionare a relațiilor dintre Rusia și Occident în Europa ar rămâne.

Două concluzii cheie despre conflictul din Ucraina

Prima concluzie este că în primul rând, vor trebui să aibă loc negocieri critice între Statele Unite și Rusia. Doar acele două țări pot modifica unilateral aranjamentele de securitate din Europa. Niciun aranjament nu va avea loc în lipsa consimțământului lor. Problema este că discuțiile ar legitima Rusia ca mare putere. Se va putea face negocierea peste capul Europenilor? Unii zic că da alții zic că nu. SUA cel mult, în calitate de lider al comunității transatlantice, are o pârghie considerabilă de manevră.

Orice s-ar conveni între Moscova și Washington ar trebui să fie ajustat pentru a ține cont de interesele și preocupările aliaților SUA și ale ucrainenilor. În al doilea rând, modul adecvat de a gândi  rezolvarea războiului ruso-ucrainean este, în opinia mea, să nu se ia în considerare diverse modele și modalități de încetare a focului între doi beligeranți, inclusiv misiuni de monitorizare sau garanți terți.

Părțile la acorduri vor monitoriza ele însele implementarea acestora prin mijloace tehnice naționale, comisii mixte sau alte proceduri convenite. Ca și în timpul Războiului Rece, obiectivul ar fi stabilizarea frontierei NATO-Rusia, care se întinde acum de la Marea Barents prin Marea Baltică până la Marea Neagră. Oricare ar fi linia de încetare a focului care va trece prin Ucraina, ea ar deveni parte a celei mai lungi frontiere dintre Rusia și Occident, făcând din Ucrainei o zonă de securitate a Vestului.

A fost Occidentul binevoitor cu acțiunile ostile ale Rusiei?

Răspunsul este DA. Dacă Rusia crede că se poate angaja într-un comportament agresiv fără costuri, atunci în mod sigur se va angaja și mai agresiv. Invazia pe scară largă a Rusiei din februarie 2022 a fost facilitată parțial de slăbiciunea, reținerea și toleranța Occidentului față de Moscova. Să ne aducem aminte și să dăm câteva exemple. Marea Britanie a făcut puțin pentru a pedepsi Rusia după ce a ucis un cetățean britanic pe teritoriul său în 2006.

Apoi, puterile occidentale au răspuns cu o reținere extraordinară după ce guvernul rus a încălcat în mod flagrant normele internaționale de bază, invadând teritoriul suveran al Ucrainei și confiscând Crimeea în 2014. La doi ani după război, asistența militară letală americană a rămas limitată. Sancțiunile împotriva Rusiei au avut un impact puțin vizibil asupra economiei ruse.

În același timp, guvernul german a refuzat să oprească construcția conductei Nord Stream 2 care leagă Germania de Gazprom din Rusia. Rusia a rămas cel mai mare furnizor de gaze din Europa. Politicienii germani din ambele partide majore au rămas apropiați de politicienii și oamenii de afaceri ruși. Politicienii francezi și italieni atât de dreapta, cât și de stânga au susținut relații mai strânse cu Rusia.

În special, Putin a menținut legături personale strânse cu liderii europeni, inclusiv premierul ungar Viktor Orban, fostul prim-ministru italian Silvio Berlusconi și fostul cancelar german Gerhard Schroeder. Statele Unite și aliații săi au oferit în cele din urmă asistență letală și au ajutat la antrenarea armatei ucrainene după 2022. Cu toate acestea, aliații nu au furnizat cele mai avansate arme și nu a făcut nimic pentru a apropia Ucraina de aderarea la NATO. Reținerea occidentală a fost de rău augur.

În loc să răspundă prin reducerea tensiunilor, Putin, a invadat Ucraina în februarie 2022. Guvernul rus a făcut acest lucru nu ca răspuns la amenințările occidentale, ci aproape sigur pentru că a presupus că Occidentul este prea slab și pasiv pentru a răspunde eficient. La urma urmei, Putin avea aliați importanți în elita europeană și controla accesul la principalele resurse energetice europene.

Puterile occidentale au făcut puțin pentru a răspunde eforturilor ruse concertate de a stimula haosul global, inclusiv întreruperea cablurilor de comunicații între Lituania și Suedia sau utilizarea comploturi pentru trimiterea de dispozitive incendiare în Statele Unite și Canada. Dacă vrem să oprim Rusia să invadeze țările suverane și să nu mai semene instabilitate în Europa și în Statele Unite, trebuie să avem un comportament diferit și poate costisitor. Acesta este în cele din urmă cel mai bun mod de a preveni escaladarea.

Relația SUA-Rusia încotro?

Cred că sarcina viitoarei administrații americane va trebui să fie deschiderea unui  un dialog susținut și de fond cu Rusia asupra întregii game de probleme de pe agenda SUA-Rusia, care a fost neglijată în ultimii ani. Ucraina va fi pe această agendă, la fel ca și securitatea europeană.

În mod sigur cele două țări vor dori să vorbească și despre stabilitatea strategică globală, despre Orientul Mijlociu, Arctica, Asia de Nord-Est și piețele energetice. Acest lucru nu va marca o resetare în relații. Nimeni nu ar trebui să sufere de iluzia că un parteneriat strategic este posibil. Însă va marca un efort de transformare a actualei relații de contradicție, care este plină de riscul confruntării militare directe, într-o relație de conviețuire competitivă sau de rivalitate constructivă, începând cu Europa.

Acest lucru ar putea pune bazele unei structuri stabile de securitate în Europa și o rezoluție de durată a războiului ruso-ucrainean. Este numai o părere asupra a ceea ce văd eu referitor la securitatea Europei. Paradoxul este că, cu cât dezbaterea despre emanciparea Europei de sub umbrela de securitate a SUA este mai intensă, cu atât multe capitale europene sunt mai puțin entuziasmate în această privință.

Acest lucru se datorează șocului provocat de războiul brutal pe care l-a declanșat Rusia împotriva Ucrainei și ciocnirii cu realitățile dure ale apărării (și finanțării acesteia). Totuși, în același timp, victoria decisivă a lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din SUA poate avea ca rezultat o schimbare semnificativă a politicii Washingtonului față de Europa, politică care o va obliga pe aceasta din urmă să ia în considerare noi eforturi și noi scenarii pentru a-și garanta propria securitate.

Triumviratul Macron-Zelenski-Trump

În timpul întâlnirii din 7 decembrie de la Paris, în marginea redeschiderii Notre-Dame, Macron, Zelenski și  Trump, și-au repetat disponibilitatea de a face eforturi pentru încetarea ostilităților. Nu exista nimic în cuvintele lui Trump  care să sugereze că el abandonează Ucraina, ceea ce ar trăda o slăbiciune teribilă în Occident.

Dar renunțarea la Crimeea, la Doneț și a Lugansk, anexate deja de Rusia, părea o concluzie dinainte stabilită. Franța insistă că Ucraina nu trebuie să cedeze în niciun punct esențial, chiar înainte de a intra în negocieri cu Putin. Macron  se referea atât la loviturile pe teritoriul rus, cât și la apartenența Ucrainei la NATO, pe care Trump nu le dorește. O înghețare a conflictului ar trebui să fie însoțită de garanții esențiale de securitate pentru Ucraina. Europenii ar fi gata să-și asume responsabilitățile, dar nu prea vor să patruleze singuri pe noua linie de demarcație. Ar fi necesară implicarea logistică americană.

Mai mult, dacă legea marțială ar fi ridicată în Ucraina, un colaps al securității ar amenința țara cu demobilizarea recruților, dintre care unii ar putea pleca în Occident. Cine va fi responsabilul în negocieri? Trump nu acordă atâta atenție detaliilor, care vor reveni trimisului său special în regiune, generalul Keith Kellogg. Care vor fi intențiile viitoarei administrații?. Trump a operat întotdeauna cu câteva convingeri – respingerea aventurilor militare sau predominarea intereselor energetice – dar și urmându-și intuiția, cu riscul de a se contrazice.

Asasinarea puternicului general iranian Qasem Soleimani, în ianuarie 2020, a demonstrat capacitatea acestuia de a-și asuma riscuri.  Echipa de politică externă a lui Trump, cu care el încercă se rezolve crizele, este extrem de diversă. Mike Waltz, consilierul pentru probleme de securitatea, nu necesită confirmarea Senatului SUA. El este în strânsă legătură cu actualul titular, Jake Sullivan, în special cu privire la cele două probleme arzătoare ale Orientului Mijlociu și a războiul din Ucraina.

În special, el este ținut la curent cu reluarea intensă a negocierilor pentru eliberarea ostaticilor încă deținuți de Hamas în Gaza. Desemnat director al informațiilor naționale, Tulsi Gabbard este cunoscut ca un releu pentru argumentele Kremlinului, după ce a apărat regimul Assad din Siria. ”Rezistența la numirea ei există în Congres, este atât de mare- scrie Washington Post- încât pune o problemă de securitate națională”. Viitorul secretar de stat Marco Rubio a rămas tăcut de la nominalizarea sa. Inițial un conservator clasic, chiar un ”șoim”, el a crezut de mult în excepționalismul american și rolul său principal în lume. Apoi Rubio s-a convertit la mișcarea Make America Great Again (MAGA), și a căpătat o alergie la intervenția străină în zone de conflict și la sprijinul costisitor pentru Ucraina.

A început diplomația paralelă

Da, deja a început să se contureze o diplomație paralelă. ”Șeful Tesla, Elon Musk, devenit un fel de vicepreședinte neoficial, s-a întâlnit cu ambasadorul Iranului la New York; în ce calitate, din moment ce nu știe nimic despre țară? Pe ce subiect? Este un mister” -scrie New York Time. De asemenea, Trump refuză să confirme dacă a vorbit cu Putin prin telefon. Președintele ales nu crede decât într-o personalizare extremă a politicii externe, condusă cu oameni în care are încredere.

De aceea, Richard Grenell, fost director de informații naționale și fost ambasador în Germania, a fost numit reprezentant pentru misiuni speciale, „inclusiv în Venezuela și Coreea de Nord”, potrivit comunicatului de presă al președintelui ales. Odinioară considerat pentru funcția de secretar de stat, Grenell este unul dintre cei mai de încredere confidenți ai miliardarului. Steve Witkoff, este noul trimis special pentru Orientul Mijlociu și el intră în aceiași categorie cu Grenell. El a vizitat deja Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită. Și aici, proiectul regional a lui Trump poate fi rezumat în câteva principii simple.

”Prea multe decese. Israelienii trebuie să oprească războiul din Gaza”- a menționat președintele ales. „Cred că știe că vreau să se termine”, a explicat președintele ales pentru Time despre relația sa cu Benjamin Netanyahu. ”Siria nu este treaba SUA”, potrivit lui Trump, care salută priceperea Turciei lui Erdogan de a doborî regimul Assad. În cele din urmă, normalizarea dintre Israel și țările arabe, care a început cu Acordurile Avraam sub președinția sa, trebuie să fie accelerată în viziunea noului cabinet de la Casa Albă. Problema palestiniană pare mai degrabă secundară în ochii lui Trump, care, spre deosebire de Riad, nu face din soluția celor două state una absolută. „Nu poate continua acolo unde la fiecare cinci ani ajungi la tragedie”, a spus miliardarul.

„Există și alte alternative”. Ce facem cu amenințarea iraniană?  Este nevoie de presiune maximă, potrivit echipei Trump, mai ales că regimul de la Teheran se află într-un moment unic de slăbiciune. Cât de departe ar putea merge această presiune, când straturi succesive de descurajare iraniană au fost îndepărtate de Israel, cu sprijinul american? Hamas zdrobit, Hezbollah distrus în Liban, capabilitățile convenționale siriene distruse, chiar și lovituri strategice de succes asupra Iranului: tentația este de a profita de o „aliniere fără precedent a planetelor”. Întrebat de un reporter luni, 16 decembrie, despre posibilitatea unei campanii de atacuri aeriene împotriva Iranului, Trump a râs. "Este o întrebare serioasă? Cum aș putea să răspund la o astfel de întrebare?... Nu vorbești despre asta înainte ca ceva să se întâmple sau să nu se întâmple."

Orientul Mijlociu

Ca și în cazul Ucrainei, Trump a promis că va aduce „pace” în Orientul Mijlociu - ceea ce înseamnă că va pune capăt războiului Israel-Hamas din Gaza și războiului Israel-Hezbollah din Liban - dar nu a spus cum. El a spus în repetate rânduri că, dacă ar fi fost la putere, Hamas nu ar fi atacat Israelul din cauza politicii sale de „presiune maximă” asupra Iranului, care finanțează grupul. În linii mari, este probabil că Trump va încerca să revină la politica, care a dus administrația sa, din prima perioadă, la retragerea din acordul nuclear cu Iranul, aplicând sancțiuni mai mari împotriva Iranului.

La Casa Albă, Trump a adoptat politici puternic pro-Israel, numind Ierusalimul drept capitala Israelului și mutând acolo ambasada SUA de la Tel Aviv - o mișcare care a dinamizat un grup central de alegători republicani. Premierul israelian Benjamin Netanyahu l-a numit pe Trump „cel mai bun prieten pe care Israel l-a avut vreodată la Casa Albă”. Palestinienii au fost lăsați într-unul dintre cele mai izolate puncte din istoria lor de singura putere care poate aplica cu adevărat o pârghie ambelor părți în conflict - erodându-le și mai mult capacitatea, așa cum o vedeau ei, de a se proteja pe teren. Trump a făcut mai multe declarații în timpul campaniei, spunând că vrea să se încheie războiul din Gaza. Donald Trump va trebui să decidă cum - sau dacă - să ducă mai departe procesul diplomatic blocat lansat de administrația Biden pentru a obține o încetare a focului în Gaza în schimbul eliberării ostaticilor deținuți de Hamas.

Post Scriptum: O întrebare la care nu s-a răspuns până acum-Care este motivul pentru care Coreea de Nord a trimis militari în operațiunile din Rusia? În timp ce Republica Populară Democrată Coreea (RPDC) are o lungă istorie de angajamente agresive și este un campion mondial al retoricii belicoase. Acțiunea sa militară sub conducerea lui Kim Jong-un (exerciții sau provocări ale Sudului) a rămas în principal în limitele teritoriului său și a arătat un grad de reținere.

Cu toate acestea, trimiterea a până la 12.000 de soldați, cu probabilitate de a urma și alții, pentru a ajuta la lupta în războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei este cu totul altă chestiune. Se presupune că țara are nevoie disperată de ajutor umanitar, ”gaz, petrol și alimente”. Deși acestea sunt motive importante, trebuie, de asemenea, să privim înapoi la istoria lungă a Coreei de Nord cu Rusia pentru a înțelege pe deplin justificările pentru care a fost făcut acest pas acum. Bunicul lui Kim Jong-un și primul lider al Coreei de Nord, Kim Il-Sung, pregătit în Rusia, făcuse cereri repetate înainte de a obține undă verde de la Iosif Stalin pentru a cuceri Sudul în iunie 1950.

China a trimis aproximativ 250.000 de „luptători voluntari” și astfel a fost evitat colapsul total. După armistițiul din 1953, Kim Il-Sung a construit un regat pustnic socialist, cu sprijin puternic din partea Rusiei și Chinei. Kim Jong-un își cunoaște istoria familiei, iar Kim Il-Sung este modelul său. Kim Jong-un știe că țara a fost în primul rând o creație a liderilor sovietici. Și totuși treizeci de ani de dependență față de China s-au încheiat când o Rusia sancționată și-a amintit de legătura ei strânsă cu Coreea de Nord.

În prezent, Rusia s-a alăturat Coreei de Nord ca un alt client. Din Coreea de Nord, Moscova poate obține lucruri pe care China nu le poate oferi. Ce anume l-a determinat pe Kim Jong-un să-și trimită trupele în Rusia în această toamnă va rămâne probabil obiectul speculațiilor pentru mult timp de acum încolo. Cu siguranță are de-a face cu stimulentele descrise mai sus, fie că sunt de natură alimentară, financiară sau de transfer tehnologic, inclusiv un eventual sprijin pentru dezvoltarea în continuare a programului nuclear al Coreei de Nord.

Prin urmare, desfășurarea trupelor are de-a face probabil și cu ceva mai profund, un sentiment sporit de încercuire existențială în Phenian. În primul rând, sentimentul de încercuire a fost exacerbat de crearea pactului trilateral (JAROKUS) între Japonia, Coreea de Sud și SUA și colaborarea din ce în ce mai mare a ultimelor două țări cu NATO, care constituie o legătură cu teatrul european.

Kim Jong-un a numit recent această colaborare ca fiind un „NATO asiatic”. În al doilea rând, declanșarea a fost dată probabil de momentul  când Rusia a fost invadată în regiunea Kursk, ceea ce a accelerat ratificarea Parteneriatului strategic cuprinzător nord-coreean-rus. De când Kim Il-Sung a fost salvat de Rusia și China în anii 1950, principalul adversar al dinastiei Kim a fost SUA.

Prin urmare, desfășurarea trupelor ar trebui văzută și ca o ”carte poștală” pentru SUA și Donald Trump. Și sunt mai multe cărți poștale netrimise în magazin. Un al șaptelea test de arme nucleare din Coreea de Nord, care, conform rapoartelor, este gata de executare, rămâne un as în mânecă pentru orice negociere viitoare. Astfel, pentru un președinte american cu ambiții de a face afaceri ”big bang” în Ucraina și posibil și în Coreea de Nord, desfășurarea trupelor nord-coreene în Rusia a complicat lucrurile. Se leagă teatrele europene și nord-est asiatice în moduri noi.