Era anul de grație 1844. Elena Negri a devenit marea iubire şi sufletul pereche al poetului, care, în amintirea ei, a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

„El era atunci un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”, scrie Nicolae Petraşcu în lucrarea „Icoane de lumină”.

„Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare.

Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale era suflet din sufletul lui Alecsandri”, mai aflăm de la Nicolae Petraşcu“.

Dar, fatalitate!

După ce s-au cunoscut, Elena l-a invitat pe Vasile la moşia sa de la Blânzi, unde şi-au jurat iubire veşnică şi şi-au făcut planuri de căsătorie.

Dar, doctorii au descoperit că Elena suferea tuberculoză și i-au recomandat să petreacă o vreme în ţările calde.

A plecat în Italia. Vasile a pornit și el tot către acolo, dar pe altă cale și o lună mai târziu, ca să astupe gura lumii.

S-au întâlnit la Veneţia în toamna anului 1846, unde au trăit două luni de miere.

El o alinta Ninita. Visau să aibă un băiat pe care să-l boteze Amiral. Cei doi îndrăgostiţi au străbătut împreună Italia şi s-au stabilit la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu.

Visul le-a fost întrerupt însă de agravarea bolii Elenei.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric