1. Mulţumesc tinerilor pentru victoria de ieri; ei au fost principalul învingător al acestor alegeri dovedind că, după 25 de ani (Brucan ne prezisese 20, nu-i nimic că au fost 25, bine că ne-am trezit), România, cetăţenii români s-au schimbat, s-au trezit, au devenit o forţă mai şcolită, mai educată, mai conştientă politic decât politicienii.

Probabil că principalul câştig al acestor alegeri este acest nou electorat tânăr informat, competent, orientat către valori pe care „strigoii” din politica actuală (şi aici mă refer nu numai la psdişti) şi cohortele lor de susţinători nu le au: dreptate, corectitudine, cinste, respect, profesionalism, competenţă, bună-cuviinţă, bun-simţ... E un moment al unei mari speranţe pentru România, e un soi de trezire la viaţă în care nu credeau mulţi, în care, mărturisesc, nu credeam nici eu, acum trei săptămâni, că se va întâmpla atât de repede, că, de fapt deja a avut loc. Ceea ce aveam mulţi dintre noi, ceea ce aveam şi eu, era speranţa, aceea virtute cu aparenţă atât de firavă, dar care poate răsturna munţii.

2. Mulţumesc celor de afară, care au dovedit că s-au schimbat şi ei odată cu

tinerii din interior şi au simţit nevoia să vină în număr atât de mare şi atât de hotărâţi „să onoreze” datoria pe care o au faţă de ţara lor. Este, în aceeaşi măsură şi o victorie a lor, o dovadă că nu au uitat-o, o promisiune că vor fi alături, că dacă lucrurile merg mai bine se vor întoarce, că unii dintre ei se vor întoarce tocmai pentru ca lucrurile să meargă mai bine, că poporul român a depăşit limitele frontierelor naturale şi că putem vorbi, pentru prima dată după actuala mare emigrare a românilor, de un popor întins în întreaga lume în jurul unei inimi care este România. Românii (şi nu folosesc acest termen în sens etnic) au redevenit un popor unit, conştient, cu o orientare clară.

3. Aceste alegeri sunt un refuz clar al comunismului, o opţiune fără putinţă de

tăgadă că România viitoare începe să lase în urmă comunismul. Cei care au votat pentru Iohannis au votat de fapt în mod conştient împotriva mentalităţilor şi practicilor comuniste de care a făcut exces Victor Ponta şi şleahta lui de hoţi şi mincinoşi.

4. Deşi puţini credeau (şi vorbesc chiar despre cei din ACL, de analişti şi de

jurnaliştii aparent simpatizanţi ai acestuia, pe care i-am întâlnit în studiourile de televiziune în care am fost invitat în această perioadă) este şi o victorie a lui Iohannis, cel căruia, mulţi dintre aceştia, îi căinau lipsa calităţilor oratorice, limitarea intelectuală, gafele „enorme”, „păcatele” impardonabile şi multe altele la fel. Este de fapt o victorie a unui nou comportament, a unui altfel de comportament şi a unei altfel de comunicări cu alegătorii: simplă, concisă, frustă, clară, neîmpachetată în cuvinte meşteşugite şi goale. Este în acelaşi timp o desfiinţare a show-ului politic de tipul „circului”, impus mai ales de televiziuni, importat din afară, cu cele două componente ale sale:

1. împachetarea, ambalarea candidaţilor într-un ambalaj aurit, studiat, parfumat şi cu multe funde, care să prezinte, pasămite, alegătorilor ceea ce vor ei, de fapt o minciună menită să-i păcălească şi să-i facă să aleagă ceea ce vor alţii
2.  aparenta necesitate vitală a unor confruntări directe din care să vedem, pasămite, cine e mai potrivit, de fapt tot un spectacol, un prilej de manipulare.

 

5.  VV Ponta şi-a săpat singur groapa. VV Ponta a fost învins de VV Ponta, de

comportamentul său de tip comunist, de tipul stăpânului de sclavi (că tot îi plăcea lui această expresie), de permanenta încercare de desfiinţare, de anihilare a cetăţeanului român, care nu vedea bine, nu auzea bine şi, mai ales, nu gândea bine atât timp cât nu vedea, auzea şi repeta formulele mincinoase ale psd-ului. Aroganţa, dispreţul sfidător, suficienţa, mârlănia, golănia, agresivitatea, intoleranţa, incompentenţa, iresponsabilitatea, impunerea legii bunului plac,  jaful organizat de la cea mai mică structură de partid şi administrativă până la cabinetul preşedintelui de partid-prim ministru, aceste manifestări de tip totalitarist (comunist, în acest caz) ale acestuia şi a întregii sale haite de prădători sunt cele care au fost respinse de noul electorat conştient despre care vobeam mai sus.

6. Se cere insistent demisia lui Victor Ponta şi configurarea unei alte

majorităţi. Demisia da, este necesară (cu cât mai repede va dispărea din viaţa noastră această creatură hibridă monstruoasă a răului, acest model al celor mai joase trăsături umane, cu atât mai bine pentru această naţiune), deşi mă îndoiesc că va veni pentru că psd-ului îi este frică să creeze în acest moment cea mai mică altă breşă prin care ar putea veni peste ei nenorocirea pierderii guvernării şi a tuturor consecinţelor previzibile: continuarea anchetelor şi condamnărilor, decuplarea de la ciolan şi, pentru că au fost învinşi a treia oară şi de data aceasta fără drept de replică, disoluţia chiar a partidului.

Nu cred însă şi în posibilitatea renunţării la putere de către actuala coaliţie de guvernare.

Şi, mai ales, nu cred în posibilitatea configurării unei majorităţi „pozitive” atât timp cât toate partidele parlamentare actuale suferă, în mai mică sau mai mare măsură, de aceleaşi boli cu cele ale psd-ului, iar experienţele politice de până acum au dovedit că dacă combinaţiilor îndreptate către jaf şi totalitarism, precum cea actuală au funcţionat ceas pentru a-şi împlini scopul, coaliţiile aşa-zis reformatoare au fost nu numai neputincioase în a reforma real statul şi societatea, dar au dus şi la dezgustul şi demobilizarea electoratului concretizate în  revenirea şi întărirea PSD-ului.

Cred că, pentru a îngropa odată pentru totdeauna această monstruoasă creaţie a lui Iliescu şi a comuniştilor şi securiştilor lui, trebuie ca PSD-ul (modelul după care s-au construit toate celelalte partide) să continue să guverneze până către alegerile din 2016, sau cel puţin o bună bucată din 2015, să-şi asume un nou buget, să găsească soluţiile pentru a evita o catastrofă, pentru a arăta că faţa dărniciei prezentată cel puţin în ultimele şase luni este o înşelătorie grotească făcută cu banii noştri; pentru a nu lăsa altui guvern cu adevărat „greaua moştenire” pe care o reprezintă un buget secătuit de mită şi pomeni electorale, o economie lipsită aproape total de investiţii, nevoia de a pune taxe noi pentru reechilibrare şi tot şirul de alte probleme grele pe care le-au creat singuri. Un guvern centrat pe ACL, care să ia acum măsurile de austeritate necesare pentru a acoperi deficitul uriaş al prezentei guvernări, ar fi cu adevărat apa vie necesară psd-ului pentru a se menţine şi a reînvia în 2016.

Şi mai cred că, sub aceeaşi potenţială presiune a străzii, combinată cu continuarea acţiunii în forţă a justiţiei împotriva corupţiei şi corupţilor, guvernul actualei coalţii va avea o marjă mult mai limitată de desfrâu şi jaf pe banii noştri, şi că cel puţin unele dintre partidele care ne vor cere votul în 2016 vor fi „mai curate, mai uscate”.