EVZ vă propune un reportaj într-unul dintre locurile simbolice ale ţării-gazdă a Olimpiadei, Piaţa Tiananmen ("Poarta Păcii Cereşti"). Anul 490 înainte de Hristos. Philippides aleargă de la Marathon la Atena pentru a vesti marii cetăţi victoria asupra perşilor. Jocurile Panelenice nu au făcut însă din această cursă istorică şi ucigaşă o competiţie. A trebuit să vină secolul XIX şi baronul De Coubertin, care a proiectat în maraton visul său suprem: olimpismul pacifist plasat, în imaginar, dincolo de războaie şi politică. Primul maraton al Jocurilor Moderne, la Atena în 1896, l-a avut învingător pe cel mai înţelept dintre participanţi: Louis Spiridon.

Pentru că nimeni nu ştia cum se aleargă pe drumul ăsta lung, cei mai mulţi au pornit în forţă şi au sfârşit culeşi din şanţuri după câţiva kilometri. Spiridon a fugit încet. Aşa s-a gândit el că e bine, cu mintea sa aşezată de ţăran simplu.

O naţiune, un atlet, un orgoliu

Anul 1932. Locul acţiunii: Olimpiada de la Los Angeles. Japonia tocmai invadase Manciuria chineză şi cerea, imperativ, admiterea delegaţiei manciuriene sub drapel propriu. China, ţară paşnică de agricultori şi pescari, mută surprinzător şi demn: se înscrie în Comitetul Internaţional Olimpic şi trimite în America un singur sportiv: Liu Chuang Chun. Atletul-delegaţie. Când i se cere să concureze sub steag japonez sau manciurian, Liu protestează, refuzând cu mândrie justificată. Cronicile au reţinut declaraţia aceasta de la care trebuie să înceapă orice discuţie despre orgoliul „made in China“: „Sunt fiu al rasei chineze şi supus al Imperiului Galben!“. Anul 2008 după Hristos. Un Beijing înfloritor, care acoperă cu pânze colorate clădirile „nedemne“ de a fi văzute de oaspeţii din lumea întreagă, propune un punct istoric nevralgic drept start al maratonului: Tiananmen. Nimic întâmplător. Aici e cea mai mare piaţă din lume, şi mai mult decât atât. Locul unde în anul revoluţionar 1989 cererile studenţ ilor de democratizare a Chinei s-au sfârşit cu tancuri pe străzi şi protestatari împuşcaţi. Istoria se scrie cu sânge

Mai întâi faptele, aşa cum le-a reţinut Occidentul: pe la mijlocul lui aprilie ’89, Hu Yaobang, lider reformist al partidului unic, moare subit. Mii de studenţi s-au strâns în Piaţă, au ocupat-o, un zid viu de oameni, din ce în ce mai mare, care cerea ca drumul reformelor să nu fie abandonat. Nepregătiţi pentru un asemenea val de contestări, comuniştii au apelat la metoda clasică: tancuri şi gloanţe. Din maternitatea asta tristă s-a născut masacrul din 4 iunie ’89. Autorităţile nu s-au mai putut însă întoarce de pe calea schimbă rilor care au făcut din China ce este astăzi: o mare putere în expansiune. O expansiune lipsită de agresivitate, promit gazdele. Miza extrasportivă a Olimpiadei a mărturisit-o chiar preşedintele Chinei, Hu Jintao, într-o conferinţă de acum două zile: „China nu va căuta niciodată hegemonia. Dezvoltarea Chinei nu va afecta sau ameninţa niciodată interesele altor ţări“. Dansând cu tancurile

Şi a mai născut ceva Tiananmen ’89: dansul cel mai cutremurător din câte i-au fost dat lumii să vadă: un chinez cu plase în mâini (banale plase „de un leu“) împiedicând o coloană de tancuri să treacă. Primul tanc se mişcă, greoi, cu turela ameninţătoare deasupra bărbatului slab în cămaşă albă. Ţinuta „regulamentară“, cu mâinile pe lângă corp, e abandonată brusc şi definitiv când omul ridică mână dreaptă şi ceartă tancul („Astăzi nu mai treci!“). Şi plasa aia de un leu flutură ca în „American Beauty“, şi e ceva în scena asta care îţi ia cuvintele şi-ţi pune în loc noduri în gât...

Olimpiada, chemată să vindece

Nouăsprezece ani mai târziu, Piaţa Tiananmen e alta. Imaginile cu tineri chinezi cu pumni încleştaţi continuă să circule pe youtube. Dar imaginile astea sunt de-acum istorie. Despre care se vorbeşte puţin la Beijing. Am mers la Tiananmen să vedem kilometrul zero din noua Chină. Locul de unde începe maratonul olimpic, simbolul ca un balsam turnat peste trecut.

PARALELĂ În 1989, sute de studenţi au murit pentru o Chină liberă. Peste câteva zile, aici se va da startul Maratonului SUB

„PIAŢA LIBERĂ“

„Lumea vrea să uite“

Se recomandă David. Are 24 de ani, este voluntary la Olimpiadă, student la istorie, membru al Partidului Comunist, a venit dintr-un sat cu oameni ataşaţi de religiile tradiţionale. El e ateu. Deocamdată. Căci are o impresie bună despre creştinism. Ştie bine cum văd chinezii „momentul 4 iunie 1989“. „A fost o tragedie ce s-a întâmplat atunci“. Crede că dreptatea a fost undeva la mijloc, că studenţii au avut şi ei revendicări juste, dar mai ales că au existat multe manipulări venite pe filieră interna- ţională. „Erau probleme economice grave în ţară, toţi am greşit atunci“, plusează David. „Lumea vrea să uite, toate marile ţări au avut astfel de moment tragice în istoria lor, şi nemţii, şi americanii, nu se gândesc numai la ele, nu?“, întreabă retoric. Lozinci schimbate în fiecare an

Lozincile lui Mao din Piaţă sunt schimbate în fiecare an, să fie mereu noi. Acum însă, totul e dominat de flori din care chinezii au „sculptat“ toate simbolurile olimpice. Totul e dominat de flori şi de oameni. Turişti occidentali, dar mai ales mulţi, mulţi chinezi veniţi din provincie. Îi recunoş ti, ca pe toţi provincialii lumii, după haine, după privirile curioase şi chipurile brăzdate de oboseala drumului lung. Sportul şi tăcerea

Sun însă e din Beijing. Are 20 de ani şi, ca mai toţi tinerii chinezi care ştiu engleză (oricât de puţină), e voluntar la Olimpiadă. E ziua lui liberă şi a sosit în Piaţă cu metrourile aglomerate cu care vin localnicii. Cele nouă milioane de biciclete din Beijing din cântecul lui Katie Melua nu sunt un mit. Există, însă nu prea se aventurează în zona asta. Sun e student la telecomunicaţii şi după facultate vrea să plece în Anglia, la un master. Dialogul nostru a curs perfect până când a venit întrebarea despre ce s-a întâmplat acum 19 ani.

„Eram prea mic atunci“, ne spune grăbit. La şcoală, Tiananmen e o lecţie vagă. Politica oficială pare că este: la Olimpiadă nu se vorbeşte decât despre sport. Sun mizează pe asta: „Mai bine să ne bucurăm toţi de sport, ce a fost atunci e politică, nu e treaba noastră. Oricum, China s-a schimbat mult şi vrem ca lumea să vadă asta. Priviţi în jur“. Între trecut şi măreţul viitor socialist Privim: copii care merg de-a buşilea, în costumaşe roz, viitorul unei Chine noi, de care nu poţi să nu rămâi cumva îndrăgostit, o Chină care învaţă iar şi iar să meargă. Privim: bătrâni care par împăcaţi cu toate, tineri la fel ca şi cei din Vest. Au căşti în urechi şi frizuri fistichii. Trecutul e în urmă, pare că spune Mao zâmbind continuu şi discret, privind în zare către marele viitor socialist. Mii de chinezi zâmbesc şi ei, odată cu Mao, privind spre aparatele de fotografiat.

PREZENT. Copiii vor învăţa povestea „corectă“ a „provocatorilor“ din 1989

SIMBOLIC Zâmbetul lui Mao şi miile de fotografii

Chinezii îi spun Tian’ an Men Guangchang. E poarta de intrare în „Oraşul Interzis“. Dominată de un imens portret al lui Mao. De sub tabloul lui Mao (care ne zâmbeşte continuu şi discret) se vede Piaţa în toată imensitatea ei, cu Muzeul Naţional al Chinei în stânga, cu Mausoleul Memoriei lui Mao în faţă, cu Parlamentul Republicii lăsat în lateral, spre zona unde, acum nici două decenii, studenţii chinezi băteau la porţile democraţiei.

FAŢADĂ. Simbolurile olimpismului, păzite corespunzător, ascund pe fundal simbolurile totalitarismului

Corespondenţă din Beijing