Terry Anderson, corespondentul Associated Press care a devenit unul dintre ostaticii americani cu cea mai lungă perioadă de lipsire de libertate, după ce a fost răpit de pe o stradă din Libanul sfâșiat de război în 1985 și ținut timp de aproape șapte ani în captivitate, a murit la vârsta de 76 de ani, conform Politico.

Lui Anderson nu i-a plăcut niciodată să fie numit erou

Anderson, care și-a relatat răpirea și captivitatea chinuitoare la militanții islamiști în cea mai bine vândută carte de memorii din 1993 și până în prezent, „Den of Lions”, a murit duminică la casa sa din Greenwood Lake, New York, a declarat fiica sa, Sulome Anderson.

Anderson a murit în urma complicațiilor apărute după o intervenție chirurgicală recentă pe inimă, a spus fiica sa.

„Terry a fost profund implicat în relatările de pe teren, ca martor ocular și a demonstrat un mare curaj și hotărâre, atât în jurnalismul său, cât și în anii în care a fost ținut ostatic. Apreciem atât de mult sacrificiile pe care el și familia lui le-au făcut, ca rezultat al muncii sale”, a declarat Julie Pace, vicepreședinte senior și editor executiv al AP.

„Nu i-a plăcut niciodată să fie numit erou, dar toți au insistat să-l numească așa”, a spus Sulome Anderson. „L-am văzut în urmă cu o săptămână și partenerul meu l-a întrebat dacă are ceva pe lista lui, orice ar fi vrut să facă. El a spus: „Am trăit atât de mult și am făcut atât de multe. Sunt mulțumit.”

Anderson s-a luptat cu stresul post-traumatic

După ce s-a întors în Statele Unite în 1991, Anderson a fost mai tot timpul plecat la conferințe, ținând discursuri publice, predând jurnalism la mai multe universități proeminente și, în diferite momente, îngrijindu-se de un blues bar, de un restaurant în Cajun (Lousisiana), de o fermă de cai și de un restaurant gourmet.

De asemenea, după reîntoarcerea în SUA s-a luptat cu tulburarea de stres post-traumatic, a câștigat milioane de dolari în urma valorificării de SUA a unor active iraniene înghețate după ce un tribunal federal a concluzionat că Iranul a jucat un rol important în capturarea sa, apoi a pierdut cea mai mare parte din banii câștigați din cauza investițiilor proaste (a depus o cerere de faliment în 2009).

După ce s-a retras de la Universitatea din Florida în 2015, Anderson s-a stabilit într-o mică fermă de cai într-o zonă rurală liniștită din nordul Virginiei, loc pe care îl descoperise în timp ce campa cu prietenii.

„Locuiesc la țară și este vreme destul de bună și liniște aici și un loc frumos, așa că mă descurc”, a spus el chicotind în timpul unui interviu din 2018 pentru The Associated Press.

Răpit de Hezbollah

În 1985, Anderson a devenit unul dintre câțiva occidentali răpiți de membrii grupării musulmane șiite Hezbollah în timpul unui război care aruncase Libanul în haos.

După eliberare, a revenit în SUA unde a fost primit ca un erou la sediul AP din New York.

Louis D. Boccardi, președintele și directorul executiv al AP la acea vreme, și-a amintit duminică faptul că situația lui Anderson a fost tot timpul în atenția colegilor săi de la AP.

„Cuvântul „erou” este mult folosit, dar ceea ce a făcut Terry Anderson înnobilează acest cuvânt”, a spus Boccardi. „Experiența lui de șase ani și jumătate ca ostatic al teroriștilor a fost pe cât de inimaginabilă, pe atât de reală – lanțuri, fiind transportate din ascunzătoare în ascunzătoare, legat de șasiul unui camion, primind hrană adesea necomestabilă, rupt de lumea despre care a relatat cu atâta pricepere și grijă.”

În calitate de corespondent șef al AP pentru Orientul Mijlociu, Anderson a relatat timp de câțiva ani despre creșterea violenței care a cuprins Libanul, în timp ce țara a purtat un război cu Israelul, în timp ce Iranul a finanțat grupuri militante care încercau să răstoarne guvernul.

Aproape șapte ani de brutalitate

Pe 16 martie 1985, avea zi liberă și își luase o pauză pentru a juca tenis cu fostul fotograf AP Don Mell. Și tocmai îl lăsa pe Mell acasă când răpitorii dotați cu arme l-au târât afară din mașină.

Probabil că a fost vizat, a spus el, pentru că era unul dintre puținii occidentali care se mai aflau încă în Liban și pentru că rolul său de jurnalist a stârnit suspiciuni în rândul membrilor Hezbollah.

„Pentru că, în viziunea lor, oamenii care pun întrebări în locuri incomode și periculoase trebuie să fie spioni”, a declarat el pentru ziarul din Virginia, The Review of Orange County, în 2018.

Ceea ce au urmat au fost aproape șapte ani de brutalitate, timp în care a fost bătut, legat de un zid, amenințat cu moartea, a avut adesea pistolul sau pușca la cap și a fost ținut în izolare pentru perioade lungi de timp.

Anderson a fost ostaticul occidental răpit de Hezbollah de-a lungul anilor, cu cea mai lungă perioadă de captivitate, incluzând aici și captivitatea lui Terry Waite, fostul trimis al Arhiepiscopului de Canterbury, care sosise pentru a încerca să negocieze eliberarea lui Anderson.

Anderson a fost cel mai ostil prizonier Hezbollah

După relatările lui Anderson și ale altor ostatici, el a fost, de asemenea, cel mai ostil prizonier al lor, cerând în mod constant hrană și tratament mai bun, argumentând pe tema religiei și politicii cu răpitorii săi și învățând alți ostatici limbajul semnelor și unde să ascundă mesajele pentru a putea comunica în privat.

El a reușit să-și păstreze spiritul ascuțit și simțul umorului timp îndelungat. În ultima sa zi în Beirut, el l-a chemat în camera lui pe liderul răpitorilor săi pentru a-i spune că tocmai auzise un reportaj radio eronat care spunea că a fost eliberat și că se afla în Siria.

„Am spus: „Mahmound, ascultă asta, nu sunt aici. Am plecat, dragilor. Sunt în drum spre Damasc. Și am râs amândoi”, a spus el Giovannei Dell'Orto, autoarea cărții „AP Foreign Correspondents in Action: World War II to the Present”. Mai târziu, a aflat că eliberarea sa a fost amânată când o terță parte căreia răpitorii săi plănuiau să-l predea, a plecat la o întâlnire cu amanta sa, iar ei au trebuit să găsească pe altcineva pentru a putea să-l elibereze.

Umorul l-a ajutat să treacă peste șocul post-traumatic

Mell, care se afla în mașină cu Anderson în timpul răpirii, a spus duminică că el și Anderson au împărtășit o legătură neobișnuită.

„Relația noastră a fost mult mai profundă, mai întinsă și mai importantă și semnificativă decât acel singur incident”, a spus Mell.

Mell l-a creditat pe Anderson cu lansarea carierei sale în jurnalism, făcând eforturi ca tânărul fotograf să fie angajat de AP cu normă întreagă. După ce Anderson a fost eliberat, prietenia lor s-a întărit. Au fost fiecare nașul celuilalt la nunta fiecăruia și au fost în contact frecvent.

Umorul lui Anderson a ascuns adesea probleme date de tulburarea de șoc post-traumatic de care a recunoscut că a suferit ani de zile după aceea.

„AP a solicitat câțiva experți britanici în tratarea ostaticilor, psihiatri clinici, să ne consilieze pe mine și pe soția mea și au fost foarte folositori”, a spus el în 2018. „Dar una dintre problemele pe care le-am avut a fost că nu recunosc suficient daunele produse asupra psihicului meu. Așadar, când oamenii mă întreabă, știi: „Ai terminat cu acele probleme?” Ei bine, nu știu. Nu, nu chiar. Anumite lucruei sunt încă acolo. Nu mă gândesc prea mult la asta zilele astea, nu este esențial pentru viața mea. Dar aceste probleme sunt acolo”, a spus el.

Tatăl și fiica s-au împăcat după publicarea cărții ei

Anderson a spus că credința lui creștină l-a ajutat să renunțe la mânie. Și ceva ce i-a spus mai târziu soția lui l-a ajutat să meargă mai departe: „Dacă păstrezi ura, nu poți avea bucuria”.

La momentul răpirii sale, Anderson era logodit, iar viitoarea lui soție era însărcinată în șase luni cu fiica lor, Sulome.

Cuplul s-a căsătorit la scurt timp după eliberarea sa, dar a divorțat câțiva ani mai târziu și, deși au rămas în relații prietenoase, Anderson și fiica lui au fost înstrăinați ani de zile.

„Îmi iubesc tatăl foarte mult. Tatăl meu m-a iubit mereu. Pur și simplu nu știam asta pentru că nu a putut să-mi arate”, a declarat Sulome Anderson pentru AP, în 2017.

Tatăl și fiica s-au împăcat după publicarea cărții ei aclamate de critici din 2017, „Fiica ostaticului”, în care ea povestea că a călătorit în Liban pentru a se confrunta și, în cele din urmă, să-l ierte pe unul dintre răpitorii tatălui ei.

„Cred că a făcut niște lucruri extraordinare, a mers într-o călătorie personală foarte dificilă, dar a realizat și o piesă destul de importantă de jurnalism făcând asta”, a spus Anderson. „Acum este o jurnalistă mai bună decât am fost vreodată.”

Anderson a luptat în Vietnam

Terry Alan Anderson s-a născut pe 27 octombrie 1947. Și-a petrecut primii ani de copilărie în micul oraș Vermilion din Lake Erie, Ohio, unde tatăl său era ofițer de poliție.

După ce a absolvit liceul, a refuzat o bursă la Universitatea din Michigan în favoarea înrolarii în Marină, unde a urcat la gradul de sergent de stat major în timp ce a participat la lupte în timpul războiului din Vietnam.

După ce s-a întors acasă, s-a înscris la Iowa State University, unde a absolvit cu o dublă specializare în jurnalism și științe politice și la scurt timp după aceea a plecat să lucreze pentru AP. El a relatat din Kentucky, Japonia și Africa de Sud înainte de a ajunge în Liban în 1982, exact când țara cobora în haos.

„De fapt, a fost cea mai fascinantă slujbă pe care am avut-o vreodată în viața mea”, a spus el pentru The Review. „A fost intens. Războiul se desfășoară – a fost foarte periculos în Beirut. Război civil crunt și am rezistat aproximativ trei ani înainte să fiu răpit.”

Anderson a fost căsătorit și a divorțat de trei ori. Pe lângă fiica lui care i-a urmat pașii în carieră, fostul jurnalist la să în urmă o altă fiică, Gabrielle Anderson, din prima căsătorie; o soră, Judy Anderson; și un frate, Jack Anderson.

„Deși viața tatălui meu a fost marcată de suferințe extreme în perioada pe care a fost ostatic, el și-a găsit o pacea în ultimii ani. Știu că el ar alege să fie amintit nu prin cea mai traumatizantă experiență a sa, ci prin munca sa umanitară cu Fondul pentru Copii din Vietnam, Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor, Veteranii fără adăpost și multe alte cauze incredibile”, a spus Sulome Anderson într-o declarație duminică.