Atacul terorist de săptămâna trecută din capitala tunisiană, soldat cu 23 de morți, extinde aria pe care amenințarea islamistă se propagă în nordul Africii. Mai mult, asaltul de la Muzeul Bardo redeschide discuția, eclipsată de subiecte mai mult sau mai puțin „grele” de pe agenda europeană, asupra pericolului pe care Libia, o țară decimată de islamismul radical, îl reprezintă pentru Bătrânul Continent, mult prea ocupat cu a răspunde nevoilor electorale decât să prevină o situație care îi poate oricând exploda în față.
Italia a ridicat recent vocea în tot acest context al resemnării. Roma este pregătită să intervină în Libia, în conformitate cu legislaţia internaţională, a declarat ministrul italian de Externe, Paolo Gentiloni. La rândul său, ministrul italian al Apărării, Roberta Pinotti, a afirmat că Roma este pregătită să participe cu 5.000 de militari la orice operaţiune internaţională de stabilizare a Libiei. Și Franța, lovită deunăzi de ura jihadistă, a atras atenția că „sub ochii noștri” ia naștere un alt focar de terorism. În fine, de la Tripoli, un general libian a avertizat Europa că este următoarea țintă dacă nu intervine prompt pentru eradicarea nucleului islamist din nordul Africii.
Vorbe multe, fapte puține sau chiar deloc. Important de subliniat în acest context este faptul că atacul de săptămâna trecută a lovit tocmai în țara unanim văzută drept singura poveste de succes a Primăverii Arabe – Tunisia. Mai mult, statul nord-african este chiar leagănul valului de revolte populare care au răsturnat dictatori din lumea arabă. Ferită de convulsiile interne care s-au manifestat în Egipt, Libia, Siria și Yemen, Tunisia a făcut pașnic tranziția de la dictatură la o societate pregătită să accepte noua orânduire democratică. Este exemplul optim al coabitării Islamului cu democrația. Tocmai din acest motiv, Statul Islamic a lovit la Tunis, în încercarea de a spulbera acest model pentru țările arabe care își caută încă stabilitatea de-a lungul drumului întortocheat al tranziției post-dictatoriale.
UE are responsabilitatea directă, în primul rând de a securiza Tunisia și apoi de a liniști apele tulburi din Libia. Cum era de așteptat, Bruxelles-ul se codește să trimită trupe în nordul Africii, tocmai într-un moment în care a relansat discuția despre nevoia unei armate europene. Dar cum poți dovedi mai bine necesitatea unei astfel de armate dacă nu prin lansarea unor misiuni preventive menite să sporească securitatea Europei? Probabil lecția conflictului sirian și a valului de azilanți din Orientul Mijlociu nu i-a fost de ajuns.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cel mai probabil, judecând după exemplul de la est de granițele sale, Libia are nevoie de o nouă mână de fier pentru a pune hățul pe sumedenia de grupări islamiste și facțiuni rivale care mișună în țara nord-africană. Ironia sorții, ca după răsturnarea unei dictaturi să ai nevoie tot de un braț ferm pentru a ține o țară sub control. Dovada cea mai elocventă este acum Siria unde unele voci din Occident au găsit deodată în Bashar al-Assad un partener de discuție tocmai pentru a stăvili talazul islamist.
Ultima speranță pe care Bruxelles-ul o are în privința Libiei este noua rundă de negocieri, și aceasta sub tutela Națiunilor Unite, pe care facțiunile politice rivale o vor avea în Maroc. Dacă va eșua, cum e de așteptat într-o țară în care fiecare din părțile beligerante trage cu dinții de putere în lipsa unei reale medieri externe, UE va trebui să își amintească faptul că în 2014 numărul imigranților ilegali provenind din nordul Africii s-a triplat comparativ cu 2013. În 2015, Statul Islamic va avea grjă să profite din plin de noua poartă de intrare în Europa, larg deschisă de birocrații de la Bruxelles.
Recomandările noastre
