Teodor Baconschi, antropolog religios, diplomat și scriitor: „Regimul comunist ne-a colectivizat mentalitatea, iar pseudo-capitalismul de tranziție a stimulat individualismul prost” | Puterea cuvântului

Teodor Baconschi, antropolog religios, diplomat și scriitor: „Regimul comunist ne-a colectivizat mentalitatea, iar pseudo-capitalismul de tranziție a stimulat individualismul prost” | Puterea cuvântului

Ca unul care a trăit până la 27 de ani în comunism, Teodor Baconschi mărturisește că se teme mai mult de „recidivele totalitare” decât de o presupusă „teocrație”. Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei”, fostul ministru de Externe vorbește despre valori, democrație, umanism, tradiție creștină, dar spune și ce crede despre conspirațiile și misterele țesute în jurul Vaticanului

- Ileana Ilie Ungureanu: Care credeți că sunt păcatele modernității?

- Teodor Baconschi: Modernitatea are toate virtuțile (a dezvoltat rațiunea, educația, științele, tehnologiile, instituțiile etc), dar stă pe un „păcat originar” inexplicabil: deicidul revoluționar de la 1789, care a deschis calea spre alienarea spirituală radicală, ca prefață a nazismului și comunismului, două utopii socialiste cu un potențial criminal fără precedent.

- În „Cetatea sub asediu” vorbiți despre drama împuținării spirituale, a imploziei demografice și a imunității scăzute din sânul societăților occidentale. Europa se află acum într-un moment de răscruce?

Ne puteți urmări și pe Google News

- Teodor Baconschi: Europa se află în situația de a-și fi pierdut energia spirituală, pentru că își uită deliberat tradiția. După cele două războaie mondiale pe care le-au provocat, europenii au revenit la Dumnezeu. Sper că există și alte căi de a ne regăsi identitatea de adâncime.

- De ce libertatea „e neapărat inteligentă“?

- Teodor Baconschi: Pentru că și ignoranța înlănțuie omul în prejudecată, superstiție, egoism și agresivitate.

- Duce România - și lumea, în general – lipsă de lideri? Ce le lipsește liderilor politici de astăzi?

- Teodor Baconschi: Nu cred că liderii actuali sunt cu mult mai slabi decât cei din trecut. Doar că-i vedem ca într- un acvariu. Le cunoaștem viciile, scăderile, tocmai pentru că sunt expuși non-stop în media și bârfiți în social media.

- Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupție. Dvs. simțiți valorile democrației amenințate?

- Teodor Baconschi: Poți pedepsi o parte (mică) din actele de corupție. Mai eficientă e educația (inclusiv morală) și prevenția, prin digitalizarea adminstrației publice, de pildă. Nu cred că democrația românească e în pericol atâta vreme cât facem parte din UE și NATO.

„Ideea că suntem singuri în imensitatea cosmică ne sperie, așa că ne-am inventat, pe calea SF, niște companioni ipotetici”

- Ați fost la Vatican nu doar ca simplu vizitator. V-ați simțit vreodată copleșit de forța spirituală de acolo? Ce impresii v-a lăsat experiența dvs. cu Vaticanul?

- Teodor Baconschi: Evident că o misiune diplomatică la Curia papală rămâne o experiență neobișnuită, ba chiar un rar privilegiu. Pentru mine, familiarizat cu istoria Bisericii, a fost și una provocatoare de lecturi, de întâlniri memorabile și de revelații asociate Romei creștine, care deține un patrimoniu incomparabil.

- Vaticanul este victima multor teorii ale conspirației. Cât de tulbure credeți că este granița dintre mit și realitate?

- Teodor Baconschi: Cred că trebuie să ieșim de sub tirania lui Dan Brown și a altora ca el. Vaticanul numără două milenii de istorie, care pot fi recuperate prin citirea unor cărți mai serioase. Singurul aspect „senzațional” ține de faptul că e cea mai veche instituție funcțională. Și că, prin catolicii din toată lumea, e și o instituție globală, concurată poate numai de ONU. Forța Bisericii romano-catolice stă în miile de episcopi, sutele de mii de preoți și peste un miliard de credincioși.

- Și, totuși, mulți consideră că Vaticanul a ascuns în imensa arhivă, de-a lungul timpului, cele mai mari secrete ale omenirii.

- Teodor Baconschi: Accesul în Arhivele Vaticanului e restricționat din motive de protejare a unui fond inegalabil de manuscrise și incunabule. Sunt admiși doar studioșii veritabili, cu patalama solidă și un proiect de cercetare clar. Există, desigur, și un fond clasificat „secret”. Numai că e greu de presupus, în mod rațional, că el ascunde taine terifiante, sau rețete oculte de dominație asupra lumii. După Contra-reformă, care a coincis cu epoca Barocului european, catolicismul a devenit foarte scenografic, adică a mizat mult pe impresionarea „mulțimilor” cu ajutorul unui ritual somptuos. Pe acest fond s-au țesut diverse legende albe sau negre, mai ales în contexte de polemică interconfesională. Realitatea e diferită: catolicismul roman moștenește pragmatismul dreptului roman. Preferă să fie eficient. Și reușeste.

- Că ați adus vorba, cât de fantezistă vi se pare teoria că Vaticanul ar fi controlat de forțe oculte al căror țel ultim este controlul mondial?

- Teodor Baconschi:  Cum spuneam, avem de-a face cu mituri lansate mai ales în secolul XIX, veac anticlerical, pozitivist și francmasonic. În acel secol, Papii (precum Pius al IX-lea) s-au opus sistematic modernismului. Și au fost criticați în fel și chip: fie în numele științei și al progresului social, fie al ateismului sau al protestantismului. Așa cum naziștii aveau să propage ficțiunea antisemită numită „Protocoalele Înțelepților Sionului” (atribuind evreilor intenția de a forma un guvern mondial din umbră), tot așa s-a trezit și Papalitatea cu o mitologie anti-reacționară care-i punea în sarcină tot soiul de intenții necurate, puse în operă cu mijloace reprobabile. Povești la gura sobei…

- Respingeți categoric ideea că Biserica ar avea copii secrete ale Bibliei, care conțin învățături interzise, care i-ar pune în pericol însăși fundamentul pe care și l-a făcut?

- Teodor Baconschi: O resping, dar nu categoric, ci amuzat. E clar că dacă asemenea „Biblii” apocrife ar fi existat, Reformatorii din secolul XVI (care urau Roma pontificală) le-ar fi editat demult, în ediții critice și tiraje de masă.

- Credeți că fenomenul OZN este ceva real și autentic? Cum se explică preocuparea unor reprezentanți de seamă ai Bisericii Catolice, precum monseniorul Corrado Balducci, pentru astfel de chestiuni, care par să nu aibă o legătură evidentă cu credința creștină.

- Teodor Baconschi: Ideea că suntem singuri în imensitatea cosmică ne sperie, așa că ne-am inventat, pe calea SF, niște companioni ipotetici. Nu cred însă că ne vom întâlni cu alte forme de viață inteligentă în viitorul previzibil. Cel puțin nu prin intermediul actualei generații de telescoape. Pe de altă parte, nu văd nicio contradicție teologică în ipoteza că există viață extra-terestră.

- Arhiva Vaticanului este, pentru lumea modernă, ceea ce era Biblioteca din Alexandria pentru lumea antică. Cât credeți că a moștenit prima de la cea de-a doua?

- Nu există nicio moștenire între cele două faimoase biblioteci. Cele mai vechi urme biblice sunt fragmente de papyrus din Egiptul primelor secole creștine, când Biblioteca din Alexandria pierise demult. Oricum, avem Biblioteci mai mari decât cea de la Vatican, de pildă Library of the Congress, la Washington.

„Mă tem mai mult de recidivele totalitare decât de o presupusă <  teocrație  >”

- Pentru dvs. ce este Dumnezeu?

- Dumnezeu nu este ceva, ci mai curând Cineva. În calitate de creștin, îl definesc potrivit Crezului de la Niceea și Constantinopol, rostit de credincioșii ortodocși în cadrul fiecărei sfinte liturghii. Esențial este faptul că, în orizontul creștin, scopul creației e de natură personală. Așa că și între Dumnezeu, Creatorul, și om, ca sumă a creației, intervine un raport dialogic: rugăciunea e un asemenea dialog (pe care psihologia sau sociologia religiei nu-l epuizează).

- Mai nou, rugăciunea e ca în fața unui angajator, nu e ca în fața unui angajament. L-am redus pe Dumnezeu prea mult la un fel de angajat al nostru.

- Ce să spun? Omul e om numai printr-o serie de delimitări imperative. El se umanizează doar în contrast cu regnul animal, prin separarea de sfera tehnologică și în dialog cu Dumnezeu. Suntem în era creștină, nu? În anul 2017 după Hristos. Asta ne arată că aparținem cronologiei spirituale și dinamicii istorice deschise prin Întruparea Cuvântului divin în persoana lui Iisus Hristos. Cred că dușmanii Bisericii se tem de propria ignoranță și reduc libertatea la suprimarea oricărei culpabilități: de ce am fi păcătoși? Suntem virtuoși, inocenți și progresiști! E o reluare, dinspre neo-marxismul contemporan, a vechilor teze comuniste, asezonate cu relativism etic și corectitudine politică: Biserica, o instituție „perimată”, care împiedică drumul triumfal al umanității către Imperiul libertății absolute. Am mai făcut drumul ăsta și am ajuns în lagărele naziste și în Arhipelagul Gulag. Sincer, ca unul care a trăit până la 27 de ani în comunism, mă tem mai mult de recidivele totalitare decât de o presupusă „teocrație”.

- Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi. Mai stau valorile creștine la baza societății de azi?

- După modesta mea opinie, umanismul e creștin (chiar și în ipostaza lui atee). Dacă avem încă o societate deschisă, solidară, rațională, coezivă, democratică, este pentru că am revenit, după deceniile comuniste, în matca iudeo-creștină a civilizației euro-americane. Dacă am fi mai buni creștini, am conviețui mai armonios și ne-am putea folosi talentul individual în serviciul binelui comun. Avem mari carențe la acest capitol, pentru că regimul comunist ne-a „colectivizat” mentalitatea, iar pseudocapitalismul de tranziție a stimulat individualismul „prost”: cel al afirmării narcisice, în detrimentul semenilor. Nu știm să conlucrăm.

- Trăim într-o ţară în care educaţia religioasă ca materie de studiu în şcoli naşte polemici dure. În ce măsură se mai regăsesc cei tineri în învăţăturile bisericii?

- Se regăsesc dacă le cunosc, înainte de a le caricaturiza sumar. Există o chemare a fiecăruia, o voce lăuntrică. Poți fi rebel și chiar ateu până la o anumită vârstă, te poți apropia apoi de Dumnezeu. Cine poate anticipa această aventură? Câte persoane vii și irepetabile, atâtea ecuații spirituale diferite.

- Suntem pioşi mai ales în preajma sărbătorilor sau când suntem la ananghie. Cum vă explicați atitudinea?

-Ei, suntem cam formaliști, conformiști și adesea farisei. Într-o lume de simulacre, în care doar „imaginea” pare să conteze, nici nu e de mirare. Însă moștenim și un anumit misticism superstițios, de origine țărănească.

„Suntem departe de o unire a Bisericilor”

- Klaus Iohannis i-a a - dresat Papei Francisc invitația de a vizita România. Știți ceva de existența unei astfel de inițiative și din partea Patriarhiei?

- Știu că se ia în calcul o asemenea invitație și din partea BOR. Ar fi excelent să fim vizitați de Papa Francisc.

- Care sunt relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Vatican la începutul lui 2017? Mai există un diferend greco-catolic?

- Relațiile s-au normalizat. Cele două Biserici dialoghează fără sincope.

- Papa Francisc a declarat că își dorește reunificarea cu Biserica Ortodoxă. În ce măsură suntem astăzi (și în lumina Sinodului ortodox din Creta) mai aproape de o reunificare a celor două Biserici surori?

- Suntem departe de o unire a Bisericilor. Sinodul panotodox din Creta a reliefat o tristă falie greco-slavă în lumea creștinismului răsăritean. Iar diferențele doctrinare dintre catolici și ortodocși persistă. Până să se unească Bisericile, e bine că se unifică națiunile reunite în UE!

- Cum privește BOR și Patriarhul Daniel aceste eforturi ale Papei, dar și deschiderea pe care o manifestă Patriarhul ecumenic al Constantinopolului?

- BOR a demonstrat că este aptă și dornică de dialog ecumenic, iar Patriarhul Daniel s-a dovedit un teolog încercat în aceste subiecte. Știu că în BOR există curente antiecumeniste (inspirate sau nu din lumea slavă, sau athonită). Ele nu par însă majoritare, spre lauda acestui mic „Bizanț latin” care e Ortodoxia românească.

„Valul de parvenitism academic ne costă stagnarea și confuzia în care trăim”

- Ne plângem că nu avem bani, ne plângem de ticăloşia clasei politice etc. Dar intelectualii păstrează și ei o tăcere complice. Caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”.

- Vă contrazic amical: în lunga noastră tranziție postcomunistă au existat mai multe „promoții” de intelectuali publici implicați în politica partizană. Toate au sfârșit în irelevanță sau eșec. Intelectualilor nu li s-a „iertat” nimic din ceea ce li se îngăduie de obicei „politicienilor de meserie”, adică tuturor celor care n-au făcut în viața lor adultă decât politică partizană. Totuși, parcursul unei națiuni este și rezultatul unei dinamici a ideilor. Cred că mulți intelectuali au contribuit la setarea agendei euro- atlantice și la parțiala decomunizare a mentalităților, adică la instalarea societății în (post) modernitate. Ei au lucrat și ca interfață competentă cu Occidentul, și ca operatori ai memoriei colective regăsite după „traversarea deșertului” roșu. E păcat că partidele i-au folosit uneori și i-au respins întotdeauna, după un mic joc cinic, în care prestigiul intelectualilor a fost mai curând șifonat.

- Analizând cei aproape 27 de ani de când suntem liberi, ce puteţi spune: am câştigat sau nu libertatea?

- Comuniștii spuneau (pe urmele lui Hegel și Marx) că „libertatea este necesitatea înțeleasă”. Am putea spune că democrația noastră ne-a obișnuit cu libertatea rău înțeleasă. Libertatea insultei care înlocuiește argumentul și a nivelării anti-elitiste obținute într-o realitate mediatică tabloidizată. Nu poți deveni o democrație funcțională fără o cultură matură a dialogului, o educație în respectul autentic al diversității și o clasă de mijloc solidă. Abia acum începem să zărim aceste elemente.

- Cei mai mulți dintre politicienii noştri sunt profesori doctori. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al doctoratelor? Este plagiatul un păcat capital la persoanele publice?

- Industria diplomelor false și a plagiatelor e o bună dovadă că tranziția a prelungit promovarea socială prin contraselecție, specifică vechiului regim comunist. O nerăbdare istoric și psihologic explicabilă, mai ales în țara formelor fără fond. Acest val de parvenitism academic, paralel cu selecția pe merit, ne costă stagnarea și confuzia în care trăim. Dar el reprezintă o convenție socială masivă, consacrată prin vot și o vastă rețea de complicități bazate pe impostură. Adversarii acestui model viciat sunt minoritari. Iar în democrație, majoritatea face regula. Și tot în democrație, vocea minorităților contează: nu putem spune că nu-i așa, de vreme ce putem critica liber epidemia de plagiate, chiar dacă n-avem masa critică pentru a o scoate din priză.