Cu toate acestea, a existat o biruință la nivel nevăzut, o biruință prin martirii ruși ai secolului XX care au murit ca mărturisitori în temnițele comuniste. Printre ei se enumeră și ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, împreună cu familia sa, a căror existență scurtă și încercată constituie un adevărat model de credință, tărie și demnitate.

Țarul a urcat pe tron la vârsta fragedă de 26 de ani și a fost primul conducător mondial care a propus o conferință internațională pentru pace cu scopul limitării formale a înarmării. Începutul secolului XX a însemnat o perioadă dificilă în politica internă a Rusiei. Greve, revolte, tulburări și răscoale. Toate acestea au constituit un teren fragil pentru autocrația împăratului și au țesut o atmosferă de presiune în rândul tuturor cetățenilor. Puțini știu că Nicolae al II-lea a instituit în anul 1905 prima Constituție a Rusiei și a creat o Dumă, adica un parlament, oferind totodată o serie de drepturi civile.

Astfel, grupările revoluționare s-au domolit într-o oarecare măsură, iar statul a cunoscut o perioadă de înflorire din punct de vedere economic, social și artistic, perioadă denumită în istorie ” Epoca de Argint a Rusiei”. Revoluția industrială a avut loc între 1900 și 1913. Deși a debutat tardiv în comparație cu Statele Unite ale Americii sau cu Marea Britanie, a reprezentat un punct crucial în dezvoltarea țării, recuperănd timpul pierdut cu o viteză uluitoare!

Prim-ministrul Serghei Witte a afirmat un adevăr profetic la acea vreme: ” Rusia va deveni o mare putere mondială…în afara situației în care se va declanșa un război.” De asemenea, americanul Gilbert Grosvenor care a inițiat mai multe călătorii în Rusia anului 1914, a dedicat în exclusivitate un număr al revistei National Geographic pentru ” Tânăra Rusie: tărâmul posibilităților nelimitate”.

Cu toate acestea, Primul Război Mondial a devenit un conflict iminent care amenința și liniștea Imperiului Țarist, iar 1915 a fost un an catastrofal în ceea ce privește situația militară și economică a statului. Ostilitatea față de monarhie a început să devină tot mai pronunțată. Astfel, s-a creat un context favorabil pentru revoluția bolșevică din 1917 condusă de Vladimir Ilici Lenin și implicit pentru izbucnirea războiului civil.

Lunga perioadă de încercări și durere

Țarul a fost obligat să abdice în favoarea fiului său. Interesant de remarcat este atitudinea conducătorului în raport cu statutul de împărat al Rusiei. Acesta considera că țarul este unsul lui Dumnezeu, având o responsabilitate atât în fața poporului, cât și în fața Cerului. Funcționând după modelul împăraților bizantini, Nicolae al II-lea vedea în slujba încoronării o adevărată taină! Cu toate acestea, pe 2 martie acceptă să semneze manifestul de abdicare: ” Peste tot în jurul meu este vânzare, lașitate și trădare”.

Din acest moment, pentru familia fostului țar începe o lungă perioadă de încercări și de durere. ” Trebuie să fii atât de aproape de fosta Familie imperială, ca să poți vedea tu însuți și să înțelegi cât de fierbinte -adesea în genunchi-, cât de ortodox se roagă lui Dumnezeu fosta Familie Regală”, scria părintele Afanasi, fostul duhovnic al țarului, care a fost alături de ei în timpul arestului la domiciliu în palatul Alexandru. Părintele reușeste să îl descrie foarte fidel pe Nicolae al II-lea în următoarele rânduri:

„Chiar și acum el era unsul pe care Dumnezeu ni l-a dat, cel care timp de 23 de ani, prin legea succesiunii împărătești, a fost Țarul nostru rus ortodox. Și acum, smeritul slujitor al lui Dumnezeu Nicolae, ca un miel blând, dorind binele tuturor dușmanilor săi, neținând minte vreo ofensă, rugându-se fierbinte pentru bunăstarea Rusiei, crezând cu tărie în viitorul ei glorios, stând în genunchi, se uită la cruce și la Evanghelie și, în prezența nevredniciei mele, îi spune Părintelui său Ceresc tainele ascunse ale vieții sale îndelung-suferinde și, făcându-se ca pulberea în fața măreției Împăratului Ceresc, cere cu lacrimi iertare pentru păcatele sale…”

Țarul Nicolae și țarina Alexandra aveau o smerenie deosebită, fapt pentru care erau deseori judecați și înțeleși greșit. Ei nu făceau diferențe între oameni și își învățau cei cinci copii să vadă în fiecare suflet o personalitate. Îmbrăcămintea și traiul Familiei Regale nu ieșeau deloc în evidență, ci erau lipsite de extravaganță. Ceea ce impresiona cu adevărat la acești ruși de viță nobilă era frumusețea strălucitoare a sufletului.

Dragostea pentru popor și Dumneze

Bunătatea și capacitatea de jertfă pe care o emanau în jur este un adevăr care nu poate fi trecut ușor cu vederea. Pe toată perioada arestului la palat, Familia Regală participa aproape zilnic la slujbele oficiate de părintele Afanasi și trăiau permanent într-o stare de rugăciune și de nădejde. Lucrau pământul alături de slujitori și se implicau în diferite treburi ale gospodăriei. ” Simplitatea, căldura și inventivitatea de are au dat dovadă în fața lipsei și a umilirii a fost o biruință a spiritului uman în fața adversității”, nota părintele în jurnal.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE