„Hai la pepeni, mă!”, strigă un om cocoţat pe un gard. Însă în jurul lui nu se vede niciun pepene. E plin, în schimb, de miei: ţurcani, cărăbaşe sau ţigăi stau claie peste grămadă în vreo 30 de ţarcuri, rumegând liniştiţi paie sau boabe de porumb.
Dar e o tihnă de scurtă durată. „Vreau şi eu unu’ până în 10 kile. Ăla, ăla, ia-l”, arată un orăşean către un cioban din Teleorman. Nepotul ciobanului sare cu uşurinţă peste ţarc, apucă un miel de urechi, apoi de gât, îl saltă peste gard, i-l arată clientului şi pleacă spre abator, însoţit de behăielile disperate ale mielului. De afară nu se zăreşte ce se întâmplă înăuntru dar, după suntele scoase de miei, nu e greu de imaginat. Gheorghe Petcu, un pensionar de 54 de ani care a trăit mult timp pe la ţară, explică sfătos procesul care rămâne ascuns de ochii bucureştenilor: „Mielu’ îl ţine între picioare şi îl crestează un pic la beregată. Îl lăsă un pic să se zbată, curge sângele din el şi gata. Apoi îl desface la un picior şi de acolo îl apucă în cârlig. Şi care e meseriaş, doar îi trage pielea de pe el şi l-a jupuit”. Peste câteva minute, sacrificatorul îmbrăcat în alb din cap până-n picioare iese cu celofanul legat la brâu, pe post de şorţ, stropit de sânge şi pune un sac pe un cântar electronic. Clientul dă banii, primeşte sacul şi pleacă spre casă ducând cu el viitoarea masă de Paşte. Aproximativ 45 de ţarcuri au fost amenajate la Piaţa Apărătorii Patriei din Capitală, însă vreo 10 au fost goale în prima zi a târgului de miei din sectorul 4. Bucureştenii au venit cu noaptea-n cap să vadă mieii aduşi de ciobanii din Teleorman şi Dolj, însă şi la amiază târgul era la fel de aglomerat. „Unii boieri zice că e mult” Preţul unic afişat este 18 Ron pentru kilogramul tăiat, dar unii ciobani nu lasă preţul sub 20 de Ron. În general, mieii au două-trei luni şi cântăresc între 9 şi 15 kilograme: tăiat, un miel va avea cu vreo două kilograme mai puţin. „La Carrefour se vinde miei cu 220-250 de mii. Noi avem ofertă cu 200 şi tot zice unii boieri că e mult. Noi suntem crescători de animale şi nu ştie nimeni cum i-am crescut: iarna asta a fost grea şi rea”, spune Costică Neagu, un cioban de 70 de ani din comuna Zâmbreasca, Teleorman.
Un cioban îşi ţine strâns mielul înainte de a intra în abator
„Noi am îmbătrânit tăind la miei”
Bătrânul firav are faţa înnegrită de soarele aspru din sudul ţării, iar pe cap poartă o căciulă neagră din blană de oaie: „Noi am îmbătrânit tăind la miei. Eu sunt cioban din tată-n fiu. Când am terminat 4 clase, la 12 ani, m-a adus tata la Bucureşti la oi şi la oi am rămas. Toată viaţa am trăit cu oile”.
Însă moş Neagu nu are nimic din imaginea romantică a ciobanului moldovean care contemplă viaţa şi moartea cu ochi de filozof. Ocupaţia de oier nu a ales-o din pasiune sau dintr-o chemare a inimii, ci constrâns de traiul greu de la ţară. Oile au fost pentru el o sursă de bani. Foarte probabil, singura.
„Tată, pentru că în copilărie nu am învăţat carte şi nu aveam cu ce să trăim, nu aveam surse de trai decât animalele. Aşa era situaţia la ţară. Era lumea săracă rău, rău de tot”, povesteşte el cum a ajuns cioban.
Teleormănenii îşi făcuseră o stână lângă Bucureşti şi în fiecare an aduceau în Capitală miei crescuţi în Teleorman. La Bucureşti îi vindeau, îi sacrificau, mulgeau oile şi făceau brânză. „Aici se putea câştiga un ban mai uşor decât la ţară. Aveam câte 50, 70 de oi: pe vremea aceea eram mai săraci. Acum avem 300 de oi, tataie”, spune Neagu.
Şi acum, în Bucureşti se fac bani frumoşi, iar familia a păstrat obiceiul de a veni cu mieii la vânzare în Capitală. Neagu a venit la târg cu ginerele său, cu un nepot şi cu încă trei băieţi din sat. „E student. Îi trebuie bani”, spune el despre nepotul său. Însă nu el îi va urma meseria, ci un alt nepot: „Am un nepot la ţară. Ăluia îi place oile. Şi-ăla îmi va urma meseria, fără discuţie”.
Miei româneşti versus miei turceşti
Din când în când, în abator se spală, iar atunci ciobanii înfăşuraţi în alb stau la coadă în faţa intrării, cu un cuţit în mână şi cu mieii prinşi între picioare. Unii se zvârcolesc, alţii dau din copite, iar câţiva au renunţat să se mai împotrivească şi stau ca o cârpă în braţele sacrificatorilor.
Ciobanii spun că mieii lor au fost hrăniţi numai cu lucernă, boabe de porumb şi lapte de la oaie. Criteriul hranei primite este unul important pentru majoritatea clienţilor veniţi la târg tocmai pentru a cumpăra miei româneşti.
„Nu ştii dacă sunt româneşti”, spune Mircea, de 64 de ani, despre carnea de miel din supermarket-uri. El spune că are mai multă încredere în mieii româneşti: „Da, fără discuţie. Ştiu eu cu ce îi îndoapă ăia? La ăsta românesc i-a dat iarbă şi a supt lapte”.
La fel crede şi o doamnă în vârstă: „Da’ de ce să iau de la străini şi să nu iau româneşti”, se întreabă ea, şi spune că nu vrea să cumpere carne de miel din supermarket-uri deoarece de acolo riscă să ia acasă „miei turceşti”, în care nu are încredere.
O afacere de 600 de oi pe an
Mieii stau cuminţi în ţarcuri, încolăciţi unii într-alţii. Numai când intră câte un cioban în ţarc se petrece o oarecare vânzoleală, iar toţi mieii fug într-un colţ. Fiecare proprietar de miei le-a vopsit blana într-o culoare diferită pentru a nu se amesteca între ei: roşu, verde, albastru sau mov.
Dacă unui cioban i se spune că mieii lui sunt pufoşi, el nu o va lua ca pe un compliment. Pentru ei, pufos înseamnă slab, adică multă lână şi puţină carne. „Ăştia nu e pufoşi. Ţurcanii, ăia cu lâna lungă, şi ţigăii sunt pufoşi. Ăia de vizavi e pufoşi”, spune Marin Dumitrache arătând spre mieii vecinului.
Familia sa a închiriat pe centura Bucureştiului un grajd de la o fermă, iar acolo cresc în fiecare an în jur de 600 de oi. „Îi vindem aproape pe toţi şi păstrăm ce ne convine nouă: vreo 10-15 mieluţe frumoase şi 7-8 berbecuţi. Nu rămânem cu miei după Paşte”, spune omul.
Dumitrache nu a fost cioban toată viaţa. Până prin ’93 a lucrat ca maistru la o întreprindere de construcţii din Bucureşti. Dar de atunci s-a lăsat de meserie: „Mi-a murit tata şi i-am preluat meseria. Locuiam în Bucureşti şi m-am reîntors la ţară, la casa părintească. Îmi place meseria asta pentru că a practicat-o părintele meu şi am crescut de mic copil în mijlocul lor, că tata a avut oi, a fost cioban”.
Teleormăneanul de 62 de ani din comuna Dobroteşti spune că mieii lui sunt cărăbaşe, şi că niciunul nu are sub 15 kilograme. Într-adevăr, mieii lui au avut succes: în trei ore a vândut 16 miei, aşa că la prânz avea ţarcul aproape gol, cu numai 4 miei.
Dar continua să le facă reclamă şi celor rămaşi: „Hai la pepeni, mă! Zic aşa pentru că sunt graşi şi frumoşi. Made în România, nu în Australia”.
Marin Dumitrache din Dobroteşti, Teleorman
Recomandările noastre
