Reproducem astăzi un reportaj excepțional publicat în 1933! Reporterul vizitează celebra pușcărie Doftana, având drept ghid un asasin celebru al vremurilor. Scriitura clară, bogăția de informații și amestecul de descrieri cu elemente de fapt divers fac din acest text o lecție de presă pe care oricine o parcurge cu interes și acum, după 85 de ani.

Reporterul I.N. Munteanu, de la Adevărul Literar şi Artistic, făcea cu automobilul, în iarna lui 1933, douăzeci de minute de la Câmpina la penitenciarul Doftana.

La Doftana a fost poftit în biroul subdirectorului, „un tânăr cam de 30 de ani, care mă primește la un birou foarte luxos, desigur lucrat de pușcăriași.

Lăzărescu Gheorghe, mi se prezintă d-sa. Îi spusei numele meu și intenția ce o am de a face o vizită penitenciarului”.

Subdirectorul l-a invitat pe reporter să ia loc și să aștepte sosirea directorului, care era singurul ce putea aproba realizarea unui reportaj la Doftana, apoi a ieșit:

„Se întoarse peste câteva minute, însoțit de un domn ale cărui atitudini îți trădau pe aristocratul, fapt ce mă făcu să cred că este vreun vizitator care venise să ceară permisiunea de a pătrunde în penitenciar. Presupunerea mea se dovedește neîntemeiată. Îmi imaginasem un director de închisoare, veșnic cu biciul în mână, veșnic cu priviri mânioase și veșnic furios, iar acum d. subdirector mă prezintă însoțitorului d-sale, care nu era altul decât directorul închisoarei, d. Fag Băldeanu.

Pentru ce gazetă scrieți acest reportaj? Mă întrebă d-sa, strângându-mi mâna.

Îi prezentai legitimația. Fu deajuns o mică explicație și peste două minute, însoțit de d-sa și de doi gardieni, pătrunserăm înăuntru.

Prima vizită fu în sala comuniștilor. Aci avui prilejul să constat gradul social al indivizilor cari au adoptat concepția unei comunități sociale și mai ales materiale. În toată sala, 50-60 indivizi, dintre cari vreo 20 copii de 18-19 ani, iar restul evrei, ruși, bulgari sau alte nații, toți însă reprezentanții desăvârșiți ai tipurilor de cretini, vagabonzi, sau altfel de declasați cari n-au nici un scop în viață și cari, amăgiți de cine știe ce miragii, au aderat la communism.

Luai deoparte pe unul dintre cei mai tineri, întrebându-l ce l-a determinat să se facă comunist.

Păi să vezi, domnule, acum doi ani eram matelot pe un vapor. Într-o zi veni printre noi un „conte”, care spunea că e șef comunist și, promițându-ne la fiecare câte ceva, ne-a îndemnat să ne facem comuniști. Mie mi-a spus că imediat ce vor veni comuniștii la putere, mă va face căpitan de vapor. Am părăsit vaporul cu încă opt tovarăși și m-am făcut comunist. Într-o zi ne-a prins lipind afișe și ne-a condamnat.

Dar contele ce s-a făcut?

Uite-l colo, ăla care curăță cartofi.

Părăsirăm sala pentru a ne duce în „curtea” comuniștilor, o suprafață de 50-60 metri pătrați, înconjurată de patru ziduri, foarte groase și înalte de 5 metri.

Vă voiu arăta locul pe unde au încercat să evadeze comuniștii, acum opt luni, îmi spuse directorul. Era closetul, în care comuniștii intrau pe rând, ridicând o scândură și coborându-se în hazna. Înăuntru puseseră un lemn așa fel să nu intre cu picioarele în murdărie și schimbânduse din oră în oră, săpau un gang care trebuia să iasă pe sub zid, afară. Pământul scos se amesteca cu murdăria din hazna și odată cu aceasta era aruncat afară. S-au grăbit însă și pentru că umpleau prea repede haznaua au dat de bănuit și au fost descoperiți.

Eșirăm și de aici. Fui introdus prin toate atelierele închisoarei, apoi prin celule. Acestea sunt pe litere, de la A la H. Cele de la A, B și C sunt cele mai bune. Au un pat, o masă, sobă și o fereastră destul de luminoasă”

Prin grădina lui Găetan

I.N. Munteanu mai consemna: „La No. 18 l-am găsit pe Găetan. Are cea mai bună celulă. Un pat foarte curat, o masă, un fragment de bibliotecă, o vioară şi un cuier ocupat de o curea, o pereche de pantaloni şi două gulere. El însuşi era îmbrăcat foarte „luxos”. Palton negru, pantaloni cu dungă, probabil făcută la saltea, căciulă cu urechi, ca la exploratorii arctici şi pantofi arctici şi pantofi cu talpă de crep. Toate acestea foarte vechi şi demodate, ceiace nu-l împiedica însă să fie cel mai bine „înţolit” dintre băieţii casei. Toate acestea mă cam surprinseseră şi-l întrebai cum se face că are un tratament deosebit.

Mă ocup foarte asiduu de gospodăria temniţei şi asta l-a făcut pe d. Director să-mi dea toată libertatea. Am construit o seră, la care am fost arhitect, zidar, geamgiu şi lemnar. Acum fac nişte insalaţii pentru nişte stupi de albine. Vreau ca peste 2-3 ani să nu se mai cumpere de afară, decât pâine şi carne, restul să fie grădinile „noastre”. Îl rugai să pozeze lângă sera construită de el, însă mă refuză.

Asta n-o fac nici pentru un an în plus de închisoare, m-am săturat până în gât de atâtea fotografii.

Căutai să mai insist, însă mă făcu să înţeleg definitiv că nu cedează.

Eu nu pozez, însă vă pot aduce două celebrităţi.

Acceptai şi plecă în căutarea lor, iar noi trecurăm mai departe să vizităm „Haşul”.

Haşul e secţia de celule H. Acestea sunt cele mai grozave celule din ţară. Pedepsitul doarme direct pe ciment, fără lumină, fără căldură şi cu o raţie de 300 gr. Pâine zilnic.

Haşul e celebru în lumea recidiviştilor. Cel care a mai omorât şi e condamnat a doua oară, nu se cutremură decât la gândul că va fi adus la Doftana la Haş”

 

Cum a vrut organizaţia „Ungurii care se deşteaptă” să-i asasineze pe Regele Ferdinand şi pe Regina Maria

 

Reporterul I.N.Munteanu îşi continuă, în iarna lui 1933, documentarea prin închisoarea Doftana, însoţit de celebrul gigolo cu aptitudini de asasin Găetan, care a refuzat să stea la poză. Dar să-i dăm cuvântul lui Munteanu:

Ne întorserăm în grădina lui Găetan. Ne aştepta în tovărăşia a doi conţi: celebrul Al. Belmonth, care încercase să atenteze la viaţa suveranilor români, şi contele Zoltan de Kovaci, condamnat pentru spionaj.

După pozare, contele Belmonth mă rugă să-i vizitez celula. Urcarăm un rând de trepte şi la secţia B „aleea” din dreapta era celula lui, No.37, pe care un bileţel ca o cartă de vizită explica: „Conte Al. Belmoth. 8 ani detenţiune”. Pătrunserăm înăuntru: Eu, contele şi Găetan. Celula se prezenta bine. Pat, masă, scaune, sobă de tuci, două viori cu câte o singură coardă, cărţi, reviste scrise în diferite limbi: franţuzeşte, englezeşte, ungureşte etc.

Desigur că vă interesează viaţa mea? Mă întrebă contele.

Da, şi mai ales cum aţi ajuns aici.

Timp de douăzeci de minute contele îmi povesti cum a fost ministru plenipotenţiar al Ungariei, ambasador, detaşat de afaceri şi în fine la partea care mă interesa.

 În 1922, organizaţia „Ungurii care se deşteaptă”, la care eu eram unul dintre principalii conducători, hotărî din nu ştiu ce motive „de stat” să omoare familia regală a României. Mi se dădu mie această însărcinare şi cum atunci eram proprietar de grajduri, pătrunsei în România cu patru cai de curse şi 32 kgr. ecrasită, instalându-mă la hotelul „Continental” din Bucureşti. În urma mea trebuiau să vină cinci complici cu restul 36 kgr.

Ecrasită care urma ca, în ziua de 3 septembrie, la deschiderea curselor de la Băneasa , să fie puse sub tribună, astfel ca, prin explozie, să producă moartea Suveranilor.

Aceşti cinci complici însă au fost prinşi cu două zile înainte la Oradia-Mare şi, în aceiaşi seară, generalul Nicoleanu cu 16 agenţi înarmaţi ca pentru războiu m-au arestat şi pe mine la Bucureşti. Am fost condamnat la 8 ani. Mai am 6 luni şi termin. Atunci voiu merge în Anglia, unde am bani la diferite bănci şi, de acolo, în Argentina, unde am o fiică măritată.

Cu asta contele îşi termină povestea şi ieşii să fotografiez trei bandiţi celebri pe care mi-i prezentă primul gardian. Erau Gherasim, Bungărzan şi încă unul. Îi prinsei cu obiectivul fotografic, după care mă interesai de crima ce o ispăşiau fiecare.

Dansul cuţitului și biserica pictată de Grigorescu

Criminalilor recidiviști din perioada interbelică nu le era frică de cuțit cum le era să ajungă pe secția H de la închisoarea Doftana. La H, cea mai înfricoșătoare parte a unei pușcării din România, condamnații dormeau direct pe ciment, fără lumină, fără căldură, doar cu 300 de grame de pâine pe zi.

Reporterul I.N.Munteanu face cunoștință cu patru bandiți celebri la acea vreme, Gherasim, Bungărzan și încă doi. Dar să vedem ce scria Munteanu:

Tu ce ai făcut, Gherasime?

Ia niște mărunțișuri. Am omorât vreo doi-trei oameni și au pus ăștia laba pe mine.

Cum doi-trei, că eu am auzit de 18?

Păi vezi. Nici eu nu le mai țin socoteala. Am înnumărat până la 12 și le-am pierdut rândul. Ultimul a fost la Ocnele Mari. Era un „coleg” de al meu, căruia îi șutisem 130 de lei. Mă pisa mereu că dacă nu-i dau o să am scandal cu el. N-am putut să înghit ca un începător ca el, care n-a omorât decât o femee, să-mi spună mie așa și, într-o zi, i-am înfipt un cuțit în piept așa de tare că i l-am scos prin spate. Pentru asta am luat șase luni de Haș.

Bungărzan era de cinci luni la Haș pentru că omorâse pe Costeasca. Celălalt era Vasile al Vasiloaiei. Fusese condamnat pe viață pentru mai multe omoruri, iar Hașul îl făcea fiindcă omorâse la Ocnele Mari pe un gardian care persecuta „băieții”.

Ultimul sosit în fața aparatului (Munteanu îi fotografia – n.red.) era Ciobanu.

Făcuse o tâlhărie pentru care ispășise trei ani. Cu două săptămâni însă înainte de liberare, își omorâse un „coleg” ca să-i ia 300 de lei, apoi îi aruncase corpul în latrină. La două luni i se descoperise crima și l-au prins din nou.

Mergeam să fac ultima vizită, la biserica penitenciarului, care e o adevărată comoară artistică, întrucât toate icoanele și toți pereții sunt pictați de Grigorescu, care pe atunci locuia la Câmpina.

Locașul sfânt mai îmi risipi groaza ce mă năpădise.

Ceasornicul arăta 12. Era ora mesei și peste puțin ora de plecare a trenului. Plecai grăbit, mulțumind din suflet directorului care fusese atât de binevoitor cu mine.

Capul umflat de frigul de la Haș, al lui Bungărzan, crima pentru 300 de lei, a lui Ciobanu, ecrasita contelui, gospodăria lui Găeatan și altele, mă obsedară încă multă vreme. De la un timp însă țăcănitul trenului îmi împrăștie gândurile, transpunându-mă într-o odihnitoare somnolență.

 

Crima de tâlhărie din strada Roma nr. 8

Procesul lui Gheorghe Găetan a împânzit paginile ziarelor, în perioada interbelică, întreg Bucureştiul fiind interesat de „crima de tâlhărie din strada Roma nr. 8”. Protagoniştii: un gentlemen al lumii mondene şi o văduvă bogată. Seara lor începe cu „icre negre, vin şi sărutări”, dar se încheie cu lovituri de ciocan şi o faţă desfigurată.

Găetan a fost condamnat la opt ani închisoare pentru „crima de tâlhărie cu răniri şi schilodiri asupra persoanei Iosefina Leonida, precum şi pentru delictul de port de armă, fără autorizaţiunea legală”.

Gheorghe Găetan (37 de ani) era, în 1928, un gentlemen din Bucureşti, şcolit în Drept la Paris, dar care, conform publicaţiei amintite, „îşi limita existenţa la jocul de cărţi şi femei”.

Găetan avea nevoie de bani pentru a pune bazele unei societăţi de vânzarea şi cumpărarea automobilelor, astfel că o contactează pe Iosefina Leonida, o văduvă bogată cu care ar fi avut legături în trecut, pe care a încercat s-o tâlhărească.